Rămășițe ale Gulagului siberian
Scris de Ovidiu Leonte • 19 April 2013 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Nicolas Werth
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Cătălina Mihai
Numar pagini: 204
ISBN: 978-973-135-953-9
„Sunt deja 40 de ani de când petrec în Rusia, în fiecare an, de la câteva săptămâni până la câteva luni. Însă Kolîma a rămas pentru mine o terra incongnita. Nu am explorat-o decât prin mijlocirea mormanelor de arhive ale Gulagului, pe care le-am scotocit încă de la începutul anilor 1990. După ce am studiat atâția ani Gulagul, am simțit dorința de a merge la fața locului, să încerc o abordare diferită, să pornesc în căutarea urmelor lăsate de marele sistem concentraționar al secolului al XX-lea. O, și câte urme păstrate…”.
Nicolas Werth este un istoric al perioadei staliniste, care a ajuns să facă o pasiune pentru perioada în care sistemul concentraționar al lui Stalin, Gulagul (Главное управление исправительно—трудовых лагерей – Glavnoe upravlenie ispravitelno-trudovîh lagherei, Administrația Generală a Lagărelor de muncă), a distrus milioane de vieți schimbând definitiv fața Rusiei. Așa cum spune încă din primele pagini ale cărții Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului, perioada de 20 de ani cuprinsă între 1990 și 2010 și-a petrecut-o scotocind documentele desecretizate ale arhivelor Gulagului, iar după cele două decenii s-a hotărât să facă o călătorie de 3 săptămâni în Siberia, mai exact în ceea ce a rămas din lagărele Gulagului din jurul orașului Magadan, pe care letonul Eduard Petrovich Berzin l-a construit pentru Stalin în vederea exploatării resurselor subterane pe care zona le avea.
Împreună cu fiica sa Elsa, care îl însoțește pentru a face un film despre vestigiile Gulagului Nicolas Werth va cutreiera regiunea Kolîma cu doi reprezentanți ai Asociației Memorial care se străduiesc să păstreze vie amintirea Gulagului și a represiunilor staliniste. Irina și Aleksandr cutreieră de ani de zile Rusia, încercând să descopere vestigiile Gulagului înainte ca acestea să dispară definitiv. Deși Daniel Aleksandr, prea obosit ca urmare a problemelor cardiace pe care le are, renunță la călătorie, fiind înlocuit de Oleg Nikolaiev, echipa avea să se închege bine, lucru esențial pentru o astfel de întreprindere într-o astfel de zonă.
Descriind călătoria ca într-un jurnal datat, Nicolas Werth se oprește pe parcursul cărții asupra unor amănunte fără de care întregul sistem concentraționar al Gulagului nu ar putea fi înțeles și perceput corect. Prezentând istoria temutelor lagăre și oprindu-se cu precădere asupra istoriei orașului Magadan și a ctitorului său, Eduard Petrovich Berzin, autorul creează un tablou incredibil al vieții de zi cu zi a deportaților în „insulă”, al istoriei locului din timpul și de după comunism. Munca de titan pe care Berzin a depus-o pentru planificarea și supravegherea construirii Magadanului și a unui „drum construit de deținuți, cu o lungime de 2000 km, care leagă, teoretic, Magadanul de Iakutsk. Dar [care] există doar la nivel teoretic”, apoi pentru mărirea și menținerea extracției și transportului de zăcăminte, a fost în final răsplătită de Stalin prin executarea sa, în Iunie 1938. Cel mai puternic om din Kolîma și unul dintre cei mai influenți oameni ai Uniunii Sovietice avea să părăsească la 2 Decembrie 1937 Magadanul pentru a pleca în concediu, iar la 18 Decembrie avea să fie arestat „în vagonul său guvernamental” și acuzat că „era spion nipono-leton” și că „a complotat să cedeze aurul Kolîmei regimului militaro-fascist japonez” . Execuția sa avea să fie „secretă”.
Plină de istorisiri, unele la care, poate, ne-am aștepta, având în vedere literatura scrisă pe această temă de la Soljenițîn încoace, altele însă de-a dreptul șocante, cartea Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului scoate la iveală situații care conturează un ținut deosebit de bizar atât în perioada creării sale, cât și mai târziu, când Noua Rusie post sovietică l-a abandonat aproape. În perioada 1937-1938, cunoscută sub numele de Marea Teroare, în lagărul din raionul Butovo au avut loc 21 000 de execuții (în special ca urmare a „ordinului operativ secret 0447 din 30 Iunie 1937 [care] stabilea o cotă de 10 000 de elemente încadrate în prima categorie pentru lagărele NKVD” aceasta fiind categoria celor ce trebuiau să fie executați). Biserica Ortodoxă a intervenit imediat după descoperirea gropii comune din Butovo, construind o „biserică pe sânge vărsat” (biserici construite pe locul execuțiilor unor martiri, denumite așa după cea construită pe locul în care a fost asasinat la Sankt Petersburg Țarul Alexandru al II-lea) pentru comemorarea celor câteva sute de membri ai clerului care au căzut victime execuțiilor din acea perioadă, omițând în mod ostentativ să menționeze ceva despre celelalte 20 000 de victime.
Urmând „Drumul din Kolîma”, Werth vizitează muzeele din Magadan dedicate Gulagului, unele particulare, micuțe, aflate în mici apartamentele supraviețuitorilor sistemului sau urmașilor acestuia, altele naționale, ale căror directori încă sunt tributari sistemului păstrării tăcerii asupra perioadei (Serghei Gregorievici Bekarevici, directorul Muzeului din Magadan, îi interzice Irinei, însoțitoarei lu Werth, să fotografieze mai mult de 10 obiecte ale muzeului. După lungi negocieri obține permisiunea de a fotografia 50), apoi vizitează lagărele din jurul Magadanului – Iagodnoe, Elghen, Debin (unde încă se află cel mai mare și mai bine dotat spital din Kolîma, în ciuda faptului că populația orașului a scăzut sub 1000 de locuitori), Seimcean și lagărele din Nord. Oamenii pe care îi întâlnește sunt fie extrem de puternic marcați de Gulag, fie complet neștiutori în ceea ce privește această perioadă. (precum tânăra ospătăriță dintr-un restaurant din Magadan, al cărei singur vis este să plece din „insulă”, măcar în Iakutsk. Nu îndrăznește să viseze să plece mai departe, iar de Gulag nici măcar nu a auzit vreodată)
În pofida faptului că mulți au scris – majoritatea din propria experiență – despre Gulag, Nicols Werth reușește să atragă atenția asupra lucrării sale prin ineditul pe care îl prezintă: o călătorie contemporană pentru cercetarea vestigiilor (unele dintre ele abia vizibile, altele dispărute complet) sistemului concentraționar, devenit, în perioada sa de vârf, atât de „normal”, încât oamenii nu se mai raportau la el în termeni de „înăuntru” sau „în afară”, ci „zona mare” și „zona mică”. Autorul întâlnește oameni care au făcut parte fie din administrația sistemului (ca, spre exemplu, Granit Timofeevici), fie dintre deținuți (care și aceștia erau împărțiți în mai multe categorii, celor politici alăturându-li-se ukaznicii, adică deținuții de drept comun, deportați în urma încălcării unui ukaz, cum ar fi hoții de rând, deportați în Siberia doar pentru a asigura mână de lucru pentru minele de aur sau construcția șoselei). Perspectiva din care este tratat subiectul (anume a specialistului teoretician care face o vizită „în teren”) prezintă câteva avantaje demne de luat în considerare, unul dintre ele fiind obiectivitatea.
Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului este o carte care va completa cunoștințele pe care cititorul le-ar putea avea deja despre Gulag din lecturile operelor lui Aleksandr Soljenițîn, Ivan Cistiacov, sau ale Evgheniei Guinzbourg.
-
Plusuri
O carte care tratează în mod obiectiv percepția actuală pe care supraviețuitorii Gulagului sau urmașii acestora o au vis-a-vis de lagărele de muncă staliniste și de perioada care a urmat.
-
Minusuri
Având în vedere subiectul tratat, cred că avem de-a face cu un material prea scurt. Totuși Nicolas Werth a mai scris cărți pe această temă, iar acest lucru compensează într-o oarecare măsură acest inconvenient.
-
Recomandari
Recomand Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului nu doar celor interesați de subiectul Gulag, ci și celor care sunt curioși să afle ce s-a întâmplat cu victimele sistemului sau cu locurile în care funcționau lagărele.