Titlu: Nu venim din latină
Autor: Carme Jiménez Huertas
Rating:
Editura: Geto Dacii
Anul aparitiei: 2016
Traducere: Mihaela Alda
Numar pagini: 229

*Chiar dacă lungimea acestui text este neaobișnuită pentru Bookblog.ro, iar acreta despre care vorbește nu poate constitui tocmai o lectură pentru timpu liber, credem că voi, cititori feroce veți găsi interesant subiectul pus în dicuție și poate chiar veți dori să vă implicați prin opinii și comentarii.*

Carme Jiménez Huertas își propune în cartea de față un studiu de caz care să repună în discuție teza caracterului latin al limbilor romanice sau neolatine. Din carte rezultă că autoarea înțelege ca limbi romanice: spaniola, catalana, galiciana (asemănătoare cu portugheza, dar vorbită pe teritoriul Spaniei), asturiana (numită și bable), retoromana, occitana, franceza, italiana, sarda și româna. Se aduc în discuție și alte două limbi romanice moarte: limba dalmată și mozaraba.

Nu venim din latină tratează descendența din limba latină – sau mai bine zis lipsa descendenței – a spaniolei și a limbilor romanice vorbite în Peninsula Iberică. Limba română este de asemenea adusă în discuție, cu precădere pentru a trage unele concluzii sau a contura mai bine propria argumentație.

Cartea preia, în mare parte, o idee susținută de Yves Cortez (Le français ne vient pas du latin! Essai sur une aberration linguistique, Paris, 2007 = Franceza nu vine din latină. Eseu asupra unei aberații lingvistice), și anume că romanizarea, așa cum o înțelegem noi, nu a avut loc. De altfel, Carme J. Huertas citează în diferite locuri din cartea lui Cortez (pp. 133-135; 223), preluând uneori și exemplele, nu tocmai inspirate, utilizate de acesta. Există totuși o deosebire fundamentală între Yves Cortez și Carme J. Huertas. Cortez susține că la baza actualelor limbi romanice nu stă latina, ci o limbă italiană veche – numită „romana lingua” –, care s-a răspândit odată cu Imperiul Roman. În alți termeni, în loc de romanizare avem o „italienizare”. Carme J. Huertas neagă romanizarea susținând că limbile romanice sunt autohtone în zonele în care le regăsim astăzi, ele evoluând independent și lent dintr-o ipotetică limbă proto-romanică (p. 65). Ediția de față conține un Cuvânt înainte de Daniel Roxin, fiind revizuită și adăugită, principalul adaus constând în includerea limbii române în studiile de caz.

Carme J. Huertas aduce în discuție influența latinei, limba vorbită de romani, caracterul lent al schimbărilor lingvistice, inexistența procesului de vulgarizare a latinei, cele mai vechi texte în limbile romanice, asemănările dintre limbile romanice, caracteristicile latinei, precum și raportul dintre latina vulgară, proto-romană și limbile romanice (pp. 17-80). Acest raport este tratat mai detaliat printr-o analiză a limbii latine în care se pun în discuție fonologia (pp. 90-129), lexicologia (pp. 129-143), morfosintaxa (pp. 165-217) și sintaxa (p. 217-222). La final se formulează o întrebare-concluzie.

Ceea ce este de remarcat în mod special este interesul ridicat al autoarei pentru limba iberică, văzută ca substrat al limbilor romanice vorbite în Peninsula Iberică. Interesul manifestat pentru limba iberică se reflectă și în alte lucrări ale doamnei Carme J. Huertas (a se vedea https://www.academia.edu/16797491/La_escritura_ib%C3%A9rica_hoy._Signarios_e_informatizaci%C3%B3n_del_corpus_de_inscripciones).

Aportul limbii iberice, ca limbă de substrat, este reconsiderat în urma progreselor făcute în ultimii 20-30 ani în descifrarea și înțelegerea ei. Carme J. Huertas cunoaște lucrările mai tinerilor săi colegi de la Universitatea Barcelona, cum ar fi Noemí Moncunill Martí și Jesús Rodríguez Ramos, ale căror texte se pot consulta online (vezi Martí și Ramos).

Acest interes pentru substratul iberic este demn de laudă. Nu de puține ori, în strădania de a valorifica rolul limbii iberice, se încercă atribuirea forțată a unor fenomene prezente în tranziția de la limbile proto-romanice la cele romanice, în mod exclusiv sau prioritar ibericii, când, mai degrabă, această limbă de substrat a potențat aceste fenomene, nicidecum nu le-a inițiat sau le-a influențat într-un mod exclusivist. Acesta ar fi cazul când se explică lipsa cazurilor gramaticale din limbile romanice peninsulare (pp. 178-179) în condițiile în care fenomenul este prezent și în alte limbi romanice care nu au avut, nici măcar accidental, contact cu iberica.

Primele scrieri iberice apar, cel mai devreme, în secolul VIII î. Hr. și continuă până în secolele I-II d. Hr. Deși limba nu a fost descifrată, scrierea, o combinație de silabar și de alfabet, se cunoaște bine – până la unele mici semne de întrebare. Ceea ce se poate spune despre limbă este că nu face parte din familia limbilor indo-europene; este asemănătoare structural cu basca, dar cele două limbi trebuie să se fi despărțit foarte de timpuriu una de cealaltă, de vreme ce până la unele numerale și alte cuvinte nu prezintă corespondență lexicală. După cum menționează Carme J. Huertas (p. 25), scrierea iberică a fost preluată de celtiberi, ceea ce ar fi o dovadă a viabilității acestei scrieri. Celtiberii vorbeau o limbă indo-europeană, o variantă a limbilor celtice existente la acea vreme: britona, galica, galata (în Asia Mică), lepontina (în Italia de Nord).

În sud-vestul Peninsulei Iberice, scrierea iberică este preluată, cu mici modificări, de către limba lusitană de sud-tartesiană, cunoscută ca și bastulo-turdetană. Pentru publicul român cititor al cărții de față, această limbă prezintă un interes deosebit. Carme J. Huertas (p. 71 și Nota 51) atribuie în mod eronat un citat împăratului Traian, care ar fi spus că se întoarce în țara străbunilor săi, citat explicat în nota de subsol ca fiind datorat originii turdetane a împăratului, turdetanii fiind originari din Dacia, unde se păstra și se păstrează până azi toponimul „turda” recte „turdo”. Este adevărat că locul de naștere al lui Traian, Italica, fusese întemeiat în 206 î. Hr. pe o fostă așezare turdetană. Traian însă nu vorbea bastulo-turdetana, deoarece el provenea din coloniștii aduși din Tuder (Tutere în limba umbriană). Acest Tuder este actualul Todi din Italia, un oraș din Umbria. Probabil acest lucru stă la baza confuziei din carte.

Pentru a ne face o idee, oferim aici o mostră a limbii bastulo-turdetane:

„logoro nerabo do aŕaini kalte logon and(d)e-naŕke kvāv’-iśiingolobo ii t’e·ro-bare-(b)e taseo(v)onii” (Broderick, George, Die vorrömische Sprachen auf der iberischen Halbinsel (= Limbile preromane din Peninsula Iberică), în: Hinrich, Uwe (ed.), Handbuch der Eurolinguistik (=Manual de euro-lingvistică), Wiesbaden 2010, p. 287-320; aici p. 304). Mai departe vezi și Jesús Rodrígues Ramos, Las inscripciones sudlusitano-tartesias. Su función, llengua y contexto socio-económico, Complutum, 13 (2002), p. 85-95. Vezi aici).

Limbilor documentate în scris în Peninsula Iberică li se alătură și limba lusitană (a nu se confunda cu lusitana de sud-tartesiană, numită și bastulo-turdetană). Acestă limbă nu a fost scrisă cu alfabet iberic, ci numai latin, fiind, ca și celtibera, o limbă indo-europeană, probabil asemănătoare cu latina. Pentru Francisco Villar, lusitana este de origine indo-europeană din trunchiul italic, asemănătoare cu latina – părere destul de controversată pentru mulți dintre colegii lui (Villar, Francisco; Prósper, M. Blanca, Nueva inscripción lusitana procedente de Portalegre, în: Emerita 77,1 (2009), pp. 1-39: vezi aici).

Cât despre limba bască, singura limbă neindo-europeană care a supraviețuit în Iberia, nu avem mărturii scrise din epoca antică. Urmele ei se regăsesc însă în unele inscripții latinești.

Carme J. Huertas își fundamentează teza originii nelatine a limbilor romanice pe o serie de ipoteze de lucru pe care le abordează mai pe larg în cartea de față. Aceste ipoteze, unele dintre ele cu funcția de premise, se pot enunța ca atare:

1. Latina a fost o limbă scrisă, dar nu vorbită, cel mult nu ca limbă vie, începând cu secolul al III-lea î. Hr.
2. Latina vulgară (vorbită, colocvială) nu a existat (presupunem după secolul al III-lea î. Hr.?).

III. Limbile cunosc un proces lent de evoluție.

1. Lipsa terminației cazurilor gramaticale ar deosebi fundamental limbile romanice de latină.
2. Lipsa genului neutru în limbile romanice.
3. Formarea pluralului în „s” ca formă distinctă de latină a limbilor proto-romanice occidentale.

1. Latina a fost o limbă scrisă, dar nu vorbită

Carme J. Huertas afirmă dintru început că soldații care formau legiunile romane nu ar fi vorbit latina (p. 27). Pentru a explica această stare de fapt, ni se prezintă peisajul lingvistic al Peninsulei Italice, cu cele trei mari grupuri lingvistice: limbile latino-falisce (latina și falisca), limbile sabelice (osca, umbriana, picena cu dialectele lor) și limba tireniană, adică limba etruscă. Limba greacă nu este inclusă în această enumerare, dar este amintită în paginile următoare. Prezentarea acestui peisaj lingvistic, în sine nu lipsită de erori (de exemplu: limbile sabelice sunt catalogate ca neindo-europene împreună cu etrusca, p. 29), este menită a susține teza autoarei, anume că legionarii romani nu vorbeau latina (o limbă minoritară), ci o mulțime de limbi, ca urmare a recrutării în legiuni a italicilor. Este adevărat că osca, umbriana și picena, cu variantele lor, sunt atestate în centrul și sudul Italiei (vezi Planta, Robert von, Grammatik der oskisch-umbrischen Dialekte, vol. 1 și vol. 2, 1892/97 Strassburg; Rix, Helmut, Sabellische Texte. Die Texte des Oskischen, Umbrischen und Südpikenischen. 1. Auflage. Universitätsverlag C. Winter, Heidelberg 2002: vezi aici; precum și dicționarul lui Untermann, Jürgen: Wörterbuch des Oskisch-Umbrischen. 1. Auflage. Universitätsverlag C. Winter, Heidelberg 2000: vezi aici).

Nu mai puțin însă este adevărat că la baza unor astfel de afirmații stau însemnate carențe în ceea ce privește realitățile sociale și militare din Imperiul Roman și disciplina istoriei în general. Romanii cuceresc popoarele din Peninsula Italică, întemeiază colonii sau acordă cuceriților dreptul de a se administra și de a exista politic în continuare. Acele comunități nu serveau în legiunile romane, legiunile fiind recrutate exclusiv din cetățeni romani, adică din Roma sau din coloniile romane. Nici măcar membrii comunităților de drept latin, care puteau accede mai ușor la cetățenia romană, nu aveau dreptul de a fi recrutați în legiunile romane. Serviciul militar în legiune le-ar fi conferit și dreptul de a participa la viața politică a cetății. Până la războiul cu socii (91-88 î.Hr. ), acești italici aliați ai Romei, socii, nu au beneficiat de cetățenia romană. Mai mult, deși au servit în armata romană într-un raport de 1:1 sau chiar 1:2, nu au făcut parte din legiunile romane. Nici măcar romanii care participau la fondarea coloniilor de drept latin, de regulă cam 50% din populația noii colonii fondate, nu serveau în legiuni, căci își pierdeau cetățenia romană, putând însă să și-o redobândească de îndată ce s-ar fi întors la Roma. Singurii italici a căror limbă maternă nu era latina și care ar fi putut servi în legiunile romane erau acei italici care aveau cetățenie fără drept de vot, ‘civitas sine sufraggio’. Dacă luăm ca indicator conscripția efectuată în 225 î.Hr. de romani – și de aliații lor socii – pentru a afla cât potențial militar dețin (bărbați de la 16-46 de ani), raportul între romani și cetățenii fără drept de vot (în mare parte nevorbitori de latină ca limbă maternă), este de 5:1. Pe aceștia din urma istoricul grec Polibiu, sursa noastră, îi numește campanieni (vezi aici Polibiu 2, 24. Vezi și Brunt, Peter Astbury, Italian Manpower, 225 B.C.– A.D.14, Oxford, 1971).

Legionarii vorbeau limba latină și nu o mulțime de limbi. Mai mult, o parte dintre aliații italici ai Romei aveau ei înșiși ca limbă maternă limbă latină.

Confuzia este însă totală când autoarea se referă la Războaiele Punice (probabil numai la cel de-al doilea Război Punic, 218-201 î.Hr.) când ne vorbește de iberici, auxiliari ai romanilor, ce luptau contra cartaginezilor (pp. 31-32). Realitatea este exact pe dos: ibericii, care se aflau sub dominație cartagineză, au luptat în repetate rânduri contra romanilor, ca aliați și mercenari în armatele fraților Barcas: Hannibal, Hasdrubal și Mago.

Drept urmare, Carme J. Huertas, plecând de la premise eronate, trage concluzia că soldații din armatele romane staționate în Hispania, „formate din italici amestecați cu hispanici, nu pot fi considerați agenți activi ai romanizării” (p. 32), ei nefiind, după logica autoarei, vorbitori de latină. Tot la fel de lipsită de suport este afirmația de la pagina precedentă potrivit căreia la colonizarea Peninsulei Iberice ar fi participat exclusiv coloniști proveniți dintre italicii vorbitori de limbi sabelice (vezi Brunt, Peter Astbury, Italian Manpower. 225 B.C.– A.D.14, Oxford 1971, cap. 23: „Legions in Spain”, 200-90 B.C., pp. 661-665).

Aceste carențe de ordin istoric nu se reflectă numai în emiterea unor ipoteze de lucru eronate, ci o conduc pe autoare și la comiterea unor erori în analiza fondului lexical. Carme J. Huertas respinge originea latină a cuvântului spadă („espada” în spaniolă) din „spatha”, afirmând cu tărie că romanii (acei puțini care ar fi vorbit latina!) foloseau pentru spadă cuvântul „gladius” (p. 134). În sine, această afirmație nu este falsă, dar dacă autoarea ar fi avut noțiuni de istorie militară, ar fi judecat toate acestea în contextul reformelor administrative și militare ale împăraților Dioclețian și Constantin cel Mare și astfel ar fi constatat că gladius fusese deja abandonat pentru o armă cu o lamă mai lungă, numită „spatha”. Este interesant de semnalat faptul că autoarea nu a căutat să-și revizuiască aceste deficiențe. În ediția „revizuită” din 2016 a cărții No venimos del latin, capitolul 5.1, intitulat „Lexicologia”, le regăsim întocmai ca în ediția din 2013, după care s-a făcut traducerea în limba română.

Pe alocuri, Carme J. Huertas face niște afirmații care frapează și creează impresia că nu ar cunoaște fondul problemei romanizării atunci când se întreabă cine i-a făcut pe țăranii analfabeți, pe pescari, meșteșugari și pe ciobani să-și abandoneze limba părinților și să înceapă a vorbi limba lui Cicero (p. 32). Nimeni din comunitatea științifică, dar și de aiurea nu susține faptul că ciobanii și pescarii ar fi vorbit latina cultă literară a lui Cicero, ci toată lumea se referă la o latină vorbită, colocvială, probabil la rândul ei diferențiată în sociolecte. Că autoarea prin „limba lui Cicero” nu are în vedere limba latină în general, ci varianta ei cultă, literară, o arată faptul că în aceeași pagină își continuă ideea: „limba lui Cicero pe care romanii înșiși trebuiau s-o studieze timp de mulți ani ca s-o stăpânească”.

Aplicând o logică similară, și rămânând într-un spațiu cultural familiar doamnei J. Huertas, am putea spune că limba spaniolă și Coroana Castiliei nu sunt decât o iluzie. Castilia era un mic comitat în regatul Leonului în secolul al X-lea, iar limba spaniolă/castiliană o limbă minoritară fără prestigiul galicienei sau aria de răspândire a asturo-leonezei. Dar prin cucerire și colonizare – fenomen numit mai târziu Reconquista – ajunse să domine Peninsula Iberică și în secolul al XVI-lea să se extindă în America Centrală și de Sud, prin același fenomen de cucerire și colonizare. Mai mult, devenită limbă de cultură în secolul al XIII-lea, fiind promovată la rangul acesta de către regii Coroanei Castiliei, ajunge să se extindă, fără colonizare, în Peninsula Iberică între secolele XVI-XVII, în detrimentul limbii asturiene și al celei aragoneze. Acest lucru se petrecu înainte de învățământul generalizat prin școli. Pe prima limbă reducând-o la nivel de dialect al spaniolei și restrângându-i substanțial aria de vorbire, pe ultima aducând-o în pragul extincției. Există astăzi sub 50.000, după unele cifre chiar sub 20.000 de vorbitori ai limbii aragoneze (vezi Sotta, Torsten, Einheit und Diversität der aragonesischen Dialekte. Eine morphologische und lexikalische Untersuchung, Frankfurt ș.a., 2010, carte rezultată în urma cercetării pe teren = Unitatea și diversitatea dialectelor aragoneze. O cercetare morfologică și lexicală).

1. Latina vulgară (vorbită, colocvială) nu a existat

Carme J. Huertas afirmă că „mai multe surse istorice” indică faptul că limba latină era deja în secolul al III-lea î.Hr. o limbă moartă (p. 29). Mai multe surse căutăm în zadar în cartea doamnei Huertas; singura sursă numită expressis verbis este epitaful poetului și dramaturgului Gnaeus Naevius. Textul acestui epitaf, pe care l-ar fi conceput însuși Naevius († 201 î. Hr.), se regăsește în Nopțile atice ale lui Aulus Gelius, o lucrare din secolul al II-lea d.Hr., în care sunt adunate o serie de texte picante, anecdote ș.a.

Iată fragmentul din Aulus Gellius, Noctes Atticae 1,24,2: „inmortales mortales si foret fas flere,/flerent diuae Camenae Naeuium poetam./itaque postquam est Orcho traditus thesauro,/obliti sunt Romani loquier lingua Latina.”

În traducerea oferită în nota de subsol, traducere ce aparține traducătoarei în română a cărții de față, citatul este redat astfel: „Dacă li s-ar îngădui nemuritorilor să-i plângă pe muritori,/ muzele divine l-ar plânge pe poetul Naevius,/ căci de când acesta dăruit a fost comorii lui Orcus,/ uitat-au romanii cum să vorbească limba latină.” (nota de subsol 8, p. 29) Deci Carme J. Huertas trage o concluzie atât de drastică, anume că limba latină a încetat să se mai vorbească în secolul al III-lea î. Hr., folosind ca singură sursă un poet mort în exil, pe pământ străin (la Utica, în cetatea cartagineză) care ne spune, cu alte cuvinte, că lumea se sfârșește cu el.

Faptul că latina ajunge să fie învățată pentru a putea fi scrisă nu este un argument suficient pentru a afirma că încetase a fi o limbă vie, ci cel mult este o dovadă a existenței unui fenomen de diglosie, adică a existenței a două forme ale aceleiași limbi, fiecare formă fiind folosită în contexte date. Așa este cazul în ziua de astăzi cu limba arabă. Limba arabă literară are la bază dialectul mecan, vorbit în vremea lui Mohamed, adică în secolul al VII-lea. Limba arabă literară nu este, însă, nicăieri vorbită ca limbă maternă, ci este învățată ca atare de vorbitorii de dialecte arabe: palestinian, levantin, egiptean, magrebian, irakian și așa mai departe. Mai mult, gradul de stăpânire a limbii arabe literare este diferit în rândul vorbitorilor aceluiași dialect, fiind foarte puțini cei care vorbesc araba literară foarte bine. Nimeni însă nu consideră din acest motiv araba ca fiind o limbă moartă.

Însă Carme J. Huertas exclude fenomenul diglosiei, așa cum este el în general acceptat până acum în cazul latinei: o limbă cultă în care se scria și varianta vorbită (recte, variantele), numită cu termenul generic de latină vulgară. Pentru autoare, „nu există documente scrise care să ne aducă mărturii directe despre cum era latina vulgară” (p. 49) și „reexaminând firul argumentelor expuse, nu găsim nici o dovadă empirică în sprijinul existenței latinei vulgare” (p. 50).

Prima afirmație în sine conține o doză de adevăr, chiar dacă formal: nu putem pune semnul de identitate între ceea ce numim latină vulgară și limba vorbită la un moment dat. Cât privește cea de a doua afirmație, este una absolut gratuită. Autoarea pare să ignore orice formă de dovadă empirică a existenței latinei vulgare. Nici cei 10.000 (!) de graffiti, descoperiți până acum în cele două orașe acoperite în 79 d. Hr. de lava și cenușa vulcanului Vezuviu (Pompeii și Herculaneum), nu constituie dovezi empirice. Nici corespondența militară între legionarii castrelor nu se încadrează în categoria dovezilor empirice. Nu aduc aici în discuție lucrări de genul Appendix Probi, o listă de cuvinte paralele în latina cultă și cea vulgară pe care Carme J. Huertas ar putea-o cataloga ca un îndreptar de școală. Toate aceste izvoare ne arată limba latina neliterară ca pe o limbă vie, nu foarte diferită de latina literară, dar care prezintă o bună parte din modificările în fonetică, morfologie și sintaxă pe care Carme J. Huertas le discută foarte critic sau chiar le pune sub semnul întrebării în a doua parte a cărții sale. Trist este faptul că autoarea se mărginește a trece complet sub tăcere aceste surse (vezi Kramer, Johannes, Vulgärlateinische Alltagsdokumente auf Papyri, Ostraka, Täfelchen und Inschriften, Archiv für Papyrusforschung und verwandte Gebiete 23, Berlin, New York 2007 = Documente ale vieții cotidiene în latina vulgară pe papiri, ostraka, tăblițe și în inscripții: Vezi aici. Vezi și Iliescu, Maria; Slușanski, Dan, Du latin aux langues romanes. Choix de textes traduits et commentés (du II^e siècle avant J. C. jusqu’ au X siècle après J.C.), Wilhelmsfeld, 1991 = De la latină la limbile romanice. Crestomație de texte traduse și comentate din secolul al II-lea î. Hr. până în secolul al X-lea d. Hr.), când ar fi putut măcar să ne expună motivele pentru care aceste izvoare nu pot fi subsumate dovezilor empirice. Interesant este faptul că Pompeii era în anul 89 î.Hr., când a fost asediat de Lucius Cornelus Sulla, în timpul războiului cu socii, un oraș de limbă oscă. Din timpul acestui asediu s-au păstrat niște inscripții pe zidurile unor case, cu vopsea roșie. Inscripțiile, în limba oscă, aveau rolul de a le indica apărătorilor orașului, care nu erau toți pompeieni, cum să ocolească baricadele ridicate pe străzi și să ajungă la centrele de comandă:

Po 35: „eksuk. amvíannud. eít(uns) anter. tiurri. XII. íni. veru. sarínu. puf. faamat. m(a)r(a(hi)s). aadirís. v(iíbieís)” = „pentru acest ocol să se meargă de la turnul XII la poarta Sarina unde este în comandă Marhis Adirus Vibius”;

Po 37: ”ȩk[s]uk. amvíanud[.] eítu[ns] [anter. tiurr]í X. íni[.] XI. puf [faama]t. t(rebis). físanis[.] ú” = „pentru acest ocol să se meargă între turnurile X și XI, unde este în comandă Trebis Fisanis”

Po 36: „eksuk. amv[í]anud. eítuns. ante[r. tr]iíbú ma. kastríkiíeís. íní m(a)r(a(hi)s) spuriíeís l(úvkieís) puf. faamat v(iíbis). sehsímbriís l(úvkeís)” „pentru acest ocol să se meargă printre casele lui Mahras Castricius și Mahras Spurius Lukius unde este în comandă Vibius Sehsibrius Lukius” (apud Rix, Hemut, Sabellische Texte. Die Texte des Oskischen, Umbrischen und Südpikenischen (= Handbuch der italienischen Dialekte 5), Heidelberg, 2002, p.106) (= Texte sabelice. Textele oscei, umbrianei și a picenei de sud). Traducerea după: Carl Darling Buck, A Grammar of Oscan and Umbrian, Boston, 1904, pp. 242-243; vezi aici.

Pe http://www.romeinspompeii.net/moralist.html se poate observa una dintre aceste inscripții, anume în stânga jos, sub planul casei, unde e scris în olandeză ”Links naast de voordeur zie je „Eituns”. Dit waren militaire boodschappen in het Oskaans, gebruikt om Pompeiaanse troepen de weg te wijzen tijdens de Romeinse belegering onder generaal Sulla in 89 v. Chr)” = „În stânga lângă intrare vezi un „eituns”. Acestea erau mesaje militare în oscă, folosite de către trupele pompeiene ca să indice drumul în timpul asediului roman sub conducerea generalului Sulla în 89 î. Hr.” (vezi aici.)

Aceste inscripții ne arată că scrierea în limba oscă îndeplinea și o funcție practică. În anii 80 î.Hr. au fost colonizați în Pompeii 2000 de romani veterani, fondându-se Colonia Cornelia Veneria Pompeiorum. 150 de ani mai târziu, numărul graffiti-urilor în oscă reprezintă numai o frântură din al celor în latină. Dacă limba latină nu ar mai fi fost vorbită la aceea dată, este de neînțeles de ce avem nenumărate graffiti în latină și foarte puține în oscă în preajma anului 79 d. Hr. Fără modificarea paradigmei lingvistice de la oscă la limba latină nu este de înțeles această stare de lucruri.

• Limbile cunosc un proces lent de evoluție

Carme J. Huertas aduce în discuție caracterul lent de evoluție al limbilor. Caracterul schimbărilor lente ale limbii, teoretizat (pp. 35-37) și exemplificat la nivelul a două limbi romanice, spaniola și catalana (pp. 37-40) este menit a susține teza autoarei potrivit căreia o transformare de genul celei de la latină la limbile neolatine este improbabilă, iar „faptul că întâlnim astfel de asemănări între limbi chiar mai îndepărtate, cum sunt galiciana, catalana și româna, pare să ne indice că limba mamă comună e mult mai veche și că separarea s-a făcut foarte lent” (p. 65).

Carme J. Huertas este pe deplin conștientă că evoluției lente a limbilor i se opune o modificare rapidă indusă de schimbări bruște, rezultate din interacțiunea a două culturi aflate în contact și care ar comunica una cu alta din rațiuni de cucerire sau de comerț (pp. 33-34). Cred că este în general acceptat că cele două criterii, cucerirea și comerțul, se întrunesc în cazul limbii latine și al limbilor cu care acesta a avut contact. Imperiul Roman s-a extins prin cucerire și prin colonizare, am adăuga, menținând un sistem economic viabil din care comerțul nu era absent. Este de mirare faptul că autoarea alege să ignore realitatea unei evoluții rapide, indusă de factorii menționați mai sus.

Carme J. Huertas arată că este în stare, cel puțin la nivel teoretic, de a-și nuanța teoria schimbărilor lingvistice lente. Ea este dispusă să îi dea dreptate lui Jesús Tusón, care afirma că o limbă poate dispărea fiind abandonată de vorbitorii ei, aceștia înlocuind-o cu limba clasei dominante (pp. 34-35). Carme J. Huertas renunță să exemplifice sau să discute măcar această teorie, ca și când ea nu s-ar aplica a priori în cazul de față. Oricum, chestiunea care se pune este dacă putem identifica în sursele, de preferință istorice, schimbări de natură politică, culturală și socială factori necesari – pentru Jesús Tusón și implicit pentru autoarea cărții Nu venim din latină – ca să putem accepta abandonarea unei limbi în favoarea alteia, în cazul de față, romanizarea lingvistică. O privire asupra realităților din Peninsula Iberică, pentru a rămâne în aria de expertiză a doamnei Huertas, ne-o oferă autorul de limbă greacă Strabon (cca 64 î. Hr.-cca. 21/24 d. Hr.) în a sa Geografie. Întâmplător sau nu, protagoniștii relatării sale sunt în special turdetanii. Strabon, Geografia, III 2, 15:

„τῇ δὲ τῆς χώρας εὐδαιμονίᾳ καὶ τὸ ἥμερον καὶ τὸ πολιτικὸν συνηκολούθησε τοῖς Τουρδητανοῖς, καὶ τοῖς Κελτικοῖς δὲ διὰ τὴν γειτνίασιν, ὡς δ᾽ εἴρηκε Πολύβιος διὰ τὴν συγγένειαν: ἀλλ᾽ ἐκείνοις μὲν ἧττον: τὰ πολλὰ γὰρ κωμηδὸν ζῶσιν. οἱ μέντοι Τουρδητανοὶ καὶ μάλιστα οἱ περὶ τὸν Βαῖτιν τελέως εἰς τὸν Ῥωμαίων μεταβέβληνται τρόπον οὐδὲ τῆς διαλέκτου τῆς σφετέρας ἔτι μεμνημένοι. Λατῖνοί τε οἱ πλεῖστοι γεγόνασι καὶ ἐποίκους εἰλήφασι Ῥωμαίους, ὥστε μικρὸν ἀπέχουσι τοῦ πάντες εἶναι Ῥωμαῖοι. αἵ τε νῦν συνῳκισμέναι πόλεις, ἥ τε ἐν τοῖς Κελτικοῖς Παξαυγοῦστα καὶ ἡ ἐν τοῖς Τουρδούλοις Αὐγοῦστα Ἠμέριτα καὶ ἡ περὶ τοὺς Κελτίβηρας Καισαραυγοῦστα καὶ ἄλλαι ἔνιαι κατοικίαι, τὴν μεταβολὴν τῶν λεχθεισῶν πολιτειῶν ἐμφανίζουσι. καὶ δὴ τῶν Ἰβήρων ὅσοι ταύτης εἰσὶ τῆς ἰδέας τογᾶτοι λέγονται: ἐν δὲ τούτοις εἰσὶ καὶ οἱ Κελτίβηρες οἱ πάντων νομισθέντες ποτὲ θηριωδέστατοι.” (vezi aici).

„Prin prosperitatea teritoriului le veniră turdetanilor și civilizația și organizarea politică, [asemenea] și celților dat fiind învecinarea, sau, cum zicea Polibiu, înrudirea [cu turdetanii]; însă într-o mai mică măsură, de vreme ce mulți trăiesc în sate. Restul turdetanilor, mai cu seamă cei de pe lângă Baetica, preluară desăvârșit felul de a fi al romanilor până într-atât că nici limba proprie nu și-o mai aminteau. Cei mai mulți au devenit latini și au primit coloniști romani; astfel încât puțin le lipsește ca să fie cu toții romani. Orașele întemeiate acum, Pax Augusta printre celți, Augusta Emerita (= Mérida) între turdetani, Cesaraugusta (= Zaragoza) la celtiberi și alte așezări scot la iveală schimbarea modurilor de viață menționate. Câți dintre iberici împărtășesc acest mod de viață sunt numiți purtători de togă (= τογᾶτοι). Între aceștia sunt și celtiberi care odinioară erau considerați de către toți ca cei mai feroce.” (trad.n.)

După cum relatează Strabon, la scurt timp după moartea lui Octavian Augustus (vezi aici), modificarea paradigmei lingvistice putea funcționa fiind favorizată de factorul politic (organizarea teritorială în Peninsula Iberică și acordarea dreptului latin și roman), cultural (civilizarea și urbanizarea, adoptarea modului de viață roman) și social (integrarea în structurile administrativ-politice și culturale ale celor purtători de togă.) În special turdetanii par să fi fost într-un avansat proces de romanizare lingvistică și culturală.

Doamna Huertas surprinde din nou, afișând o lipsă de gândire istorică sesizantă. După ce face o digresiune comparând forțat o cultură care folosește, din motive cultice, un alfabet – în cazul de față cel arab –, dar care vorbește limba romanică (aragoneza) a comunității respective, cu o cultură care folosește, tot din motive cultice, o altă limbă (latina) decât cea vorbită de comunitatea respectivă (aragoneza) (pp. 42-43), se întrebă de ce după 800 de ani de stăpânire arabă în Al-Andalus (jumătatea sudică a Peninsulei Iberice) nu se vorbește astăzi araba. Prin acesta nu face decât să arate că domnia sa ignoră fenomenul numit Reconquista, care constă în cucerirea și colonizarea Hispanei musulmane de către entitățile politice creștine: Catalonia, Aragon, Navarra, Leon, Castilia, Portugalia.

Prezența limbii arabe în Peninsula Iberică este instrumentalizată pentru a justifica teoria evoluției lente a unei limbi: „Atunci, de ce nu vorbim arabă? Poate pentru că simpla prezență a unei limbi nu e suficientă pentru a-i garanta acesteia pătrunderea până la nivelul graiurilor. Deși ar fi de așteptat o alterare funcțională profundă a gramaticii, ea nu se produce; schimbările se limitează la transferuri lexicale” (p. 44). Existența unui sâmbure de adevăr în această afirmație – împrumuturile din arabă la nivelul lexicului în limbile romanico-iberice – nu ar trebui să ne distragă atenția de la faptul că Carme J. Huertas pare să ignore cu desăvârșire faptul că în Al-Andalus se vorbea limba arabă. Dacă la cucerirea orașului Toledo, în 1085, de către Coroana Castiliei se mai putea afla o comunitate de vorbitori de mozarabă, o limbă romanică, nu același lucru de poate spune despre cucerirea, 150 de ani mai târziu, a celei mai mari părți a Spaniei musulmane, unde nu mai întâlnim – decât cel mult la nivel izolat – vorbitori de limbi romanice. Creștinii rămași în Al-Andalus erau deja, din punct de vedere lingvistic, arabizați (vezi și Barceló, Carme, Àrab i català. Contacte i contrastos, València & Barcelona, 2011, în special pp. 15-69: vezi aici).

De altfel fenomenul arabizării lingvistice se pretează cel mai bine pentru a pune sub semnul întrebării teoria evoluției lente a unei limbi, așa cum este ea exemplificată de Carme J. Huertas. Răspândirea limbii arabe, care se poate documenta diacronic pentru Egipt și Peninsula Iberică, ne arată ce se poate întâmpla când există interacțiune. Ca și romanizarea, arabizarea este un fenomen cultural, lingvistic și nu unul de alterare masivă a componentei etnice, băștinașe.

Egiptul, cu o limbă de tradiție milenară și cu tradiție literară, limba coptă provenind din egipteana veche, este expus după cucerirea arabă din 642 d. Hr. unui proces destul de rapid de arabizare, limba coptă încetând a se mai vorbi, în cea mai mare parte în secolul al XV-lea, chiar dacă izolat se pare că s-a mai vorbit până în secolul al XVII-lea. Limba coptă rămâne limbă de cult, fiind folosită în Biserica Coptă până în zilele noastre.

Fenomenul arabizării – acest lucru este interesant – precedă islamizarea. Practic creștinii copți preiau limba arabă, limba musulmanilor, dar și limba administrației și limbă de cultură. O sursă care documentează acest proces este Apocalipsa lui Samuel de la Qalamūn, un izvor din secolul al X-lea, la 300 de ani după cucerirea arabă a Egiptului (Manuscrisul se găsește la Bibliothèque Nationale Paris, ca Manuscrit Arabe Nr. 150). Apocalipsa este atribuită unui sfânt copt din secolul al VII-lea, Samuel, de la mânăstirea Qalamūn, din Fayum (Egipt). Prima parte conține o profeție care nu este nimic altceva decât vaticinia ex eventu, adică descrierea unor realități ale secolului al X-lea pe care sfântul Samuel le-ar fi profețit deja în secolul al VII-lea, la scurt timp după cucerirea Egiptului de către arabii agareni. Acestea pot fi rezumate ca atare:

1. Creștinii copți preiau numele arăbești – abandonând astfel tradiția onomastică creștină. „Îi imită pe cei ai Hegirei (= arabii musulmani) în ceea ce fac și își numesc copiii cu numelor lor, despărțindu-se de numele îngerilor, proorocilor și al martirilor. (fol. 22r)” (trad. n.) „يتشبهوا بالهجرة في العمالهم و يسمّوا اولادهم باسمائهم و يتركوا اسماء الملائكم و الانبيا و الشهدا „

2. Preferă să utilizeze limba cuceritorului în cult și implicit în limbajul de zi cu zi: „În vremea în carea Nazarenii (= creștinii) vor vorbi cu îndrăzneală la jertfelnic (= altar) în limba Hegirei (= araba), cu care vor și huli pe Sfântul Duh și Sfânta Treime.” (fol. 25v)” (trad. n) „في الزمان الذي يستجري النصارى ان يتكلّموا داخل المذبح بلغة الهجرة هذا الذي [التي] يجدّفوا بها على روح القدس و الثالوث المقدس „ ;

3. Nu mai au interes ca progeniturile lor să vorbească limba părinților (oricum mulți nu mai înțeleg limba coptă): „Își părăsesc frumoasa limbă coptă în carea a vorbit de multe ori Duhul Sfânt prin gurile Sfinților Părinți; îi învață pe copiii lor, de mici, să vorbească în limba arabilor și se fălesc cu asta. Până și preoții și călugării vorbesc în biserică arăbește mândrindu-se cu asta. Vai și iar vai! Iubiții mei fii, ce să mai spun, în acele vremuri la citirea din pericopele [evanghelice] nu vor mai înțelege ce citesc nici ce grăiesc, căci și-au uitat limba.” (fol. 22r)” (trad. n.)

„يتركوا اللغة الحسنة القبطية الذي [التي] نطق بها روح القدس مراراً كثيرة من افواه ابائنا الروحانيين و يعلموا اولادهم من صغرهم ان يتكلموا بلغة الاعراب و يفتخروا بها و حتى الكهنة و الرهبان يجسروا هم ايضاً ان يتكلموا بالعربي و يفتخروا به و ذلك داخل الهيكل الويل ثم الويل يا اولادي الاحبا ماذا اقول في تلك الازمنة تكون القراة في البيعة لا يفهموا ما يقروه و لا ما يقولوه لانهم نسوا لغتهم „ (Citat din Ziadeh, J., “L’apocalypse de Samuel supérieur de Deir el-Qalamoun”, Revue de l’Orient Chrétien 20 (1915-17), pp. 374-407. Vezi aici. Pentru o traducere în engleză a articolului lui Ziadeh și o traducere la a doua mână a textului arab, vezi aici. Mai departe, vezi și Fayed, Lamis, Und die Kopten sprachen Arabisch. Der Ersatz des Koptischen durch das Arabische nach der arabischen Eroberung Ägyptens, Münster Magisterarbeit 2013 (= Și copții vorbiră araba. Înlocuirea coptei de către arabă după cucerirea arabă a Egiptului) vezi aici. Vezi și: van Lent, Jos, The Letter of Pseudo-Pisentius + The Apocalypse of Samuel, pp. 742-752, vezi aici).

La rândul său, Paul Alvarus de Cordoba (cca. 800-861), trăind în Al-Andalus, relatează în “Indiculus Luminosus” (= Indice luminos), la nici 150 de ani de la cucerirea musulmană a celei mai mari părți a Peninsulei Iberice, cum că tinerii creștini preferă limba arabă ca limbă de cultură, o limbă în care, de altminteri, excelează (Vezi în Gil, Juan, Corpus Scriptorum Mozarabicorum, Madrid, 1973, p. 314 et seq. Ediția critică se poate accesa de aici.):

„Quis, rogo, odie sollers in nostris fidelibus laycis inuenitvr, qui scripturis sanctis intentus uolumina quorumquumque doctorum Latine conscripta respiciat? Quis euangelico, quis profetico, quis apostolico ustus tenetur amore? Nonne homnes iubenes Xpiani uultu decori, lingue disserti, habitu gestuque conspicui, gentilici<a> eruditjoni preclari, Harabico eloquio sublimati uolumina Caldeorum hauidissime tractant, intentissime legunt, ardentissime disserunt et ingenti studio congregantes lata constrinctaque lingua laudando diuulgant, eclesiasticam pulcritudinem ignorantes et eclesiae flumina de paradiso manantja quasi uilissima contemnentes? Heu pro dolor, legem suam nesciunt Xpiani et linguam propriam non aduertunt sunt Latini, ita ut omni Xpi collegio uix inueniatur unus in milleno hominum numero qui salutatorias fratri possit ratjonauiliter dirigere litteras, et repperitur absque numero multiplices turbas qui erudite Caldaicas uerborum explicet pompas […]”

„ Cine, întreb, se găsește astăzi printre credincioșii noștri laici, atât de priceput, ca dedicat Sfintelor Scripturi, să caute la cele cuprinse în cărțile oricărora dintre învățații latini? Cine se consumă arzând cu dragoste evanghelică, profetică, apostolică? Nu oare, toți tinerii creștini, mândri la chip și iscusiți la limbă, cu straie și gesturi izbitoare, străluciți în erudiția păgânească, însemețiți de glăsuirea în arabă devorează volumele Caldeenilor (= arabilor) cu mare nesaț, le citesc cu osârdie, le discută febril și, adunându-se cu multă râvnă, le propagă, lăudând-le într-o limbă mlădioasă și legată, nesocotind frumusețea de învățătură a bisericii și disprețuind – ca și cum ar fi de joasă speță – râurile izvorâte din Paradis? Vai, ce durere! Creștinii nu știu legea lor [creștinească] și Latinii nu-și mai îndreaptă atenția către limba proprie, așa că, din tot cinul lui Hristos, abia se mai găsește unul dintr-o mie care ar fi în stare să i se adreseze fratelui [său], într-un mod inteligibil, într-o scrisoare de salut. Și peste măsură este numărul mulțimilor celor ce tâlcuiesc cu erudiție cuvintele caldeene (= arăbești) cele pompoase […]” (trad. n.)

Aceste două mărturii, Apocalipsa lui Samuel pentru Egipt și Indicele luminos pentru Peninsula Iberică, de nu ar fi fost coroborate și cu alte surse, ar fi putut fi, pe bună dreptate, catalogate ca fiind numai două scrieri cu un pronunțat caracter polemic și apologetic și, deci, de importanță redusă pentru zugrăvirea unor realități istorice. În Al-Andalus avem însă, din secolul al IX-lea sau începutul secolului al X-lea, o traducere a Psaltirii versificată în vers arab, opera lui Hafs al-Qūtī (= Gotul) (vezi Urvoy, Marie-Thérèse, Le Psautier mozarabe de Hafs le Goth, Toulouse, 1994 vezi aici). În secolul al IX-lea traduse Biblia episcopul de Sevilla Juan de Sevilla (a nu se confunda cu omonimul său din secolul al XII-lea, arhiepiscopul de Toledo Juan de Sevilla, care a tradus, la rândul său, Biblia în arabă). Și pentru Egipt avem traduceri ale Bibliei în arabă, în special ale acelor lecturi biblice folosite în cult. S-a speculat foarte mult pentru cine ar fi fost făcute aceste traduceri timpurii, pentru arabii creștini din Egipt sau pentru berberii creștini din Nordul Africii stabiliți în Al-Andalus, însă în cele din urmă s-a ajuns la concluzia că aceste traduceri acopereau o necesitate de ordin practic, rezultat al unui proces de arabizare instalat de curând și care afecta populația autohtonă, proces care precedă, de regulă, islamizarea, dar care se desfășură independent de cea din urmă.

În final, dacă teoria schimbărilor lingvistice lente ar fi funcționat așa cum ne prezintă doamna Carme J. Huertas, se pune fireasca întrebare: ce s-a întâmplat cu limba galică în Franța, cu limbile celtiberă, iberă, bastulo-turdetană și lusitană din Peninsula Iberică, cu rețiana din Elveția și Austria, limbile sabelice din Italia, despre care se poate spune cu certitudine că nu sunt limbile din care se trag actualele limbi romanice?

1. Lipsa terminației cazurilor gramaticale, fapt ce deosebește fundamental limbile romanice de latină

Lipsa terminației cazurilor gramaticale pentru limbile romanice constituie una dintre tezele principale ale autoarei Carme J. Huertas pentru a explica de ce limbile romanice nu pot proveni din latină, latina fiind o limbă cu o morfologie flexionară (p. 167) cu șase cazuri ce primesc desinențe cazuale – dacă includem în discuție și vocativul. În calea trecerii de la o limbă cu desinențe cazuale la o limbă cu declinare analitică stă un obstacol de natură cognitivă: „Să afirmi că vorbitorii de latină au pierdut cazurile, că au eliminat genuri gramaticale e ca și cum ai afirma că nu mai știau să gândească, nici să facă legăturile care le permiteau să-și structureze în mod corect procesele cognitive abstracte!” (p. 47).

Mai mult, Carme J. Huertas își face un titlu de glorie din a desființa ultimul bastion al limbilor romanice care ar fi păstrat desinențe cauzale, afirmând că terminațiile cazurilor în limba română nu au nici o legătură cu o moștenire din latină, de vreme ce aceste terminații ar fi terminații ale articolului hotărât, articol care nu exista în limba latină (pp. 177-178) – româna neprezentând, deci, urme ale unei morfologii flexionare ce ar deriva din latină.

Avântându-se în domeniul gramaticilor comparate, pentru a da mai multă tărie tezei domniei sale, Carme J. Huertas neagă însăși existența unui astfel de fenomen când afirmă: „Dacă simplificarea declinărilor ar corespunde într-adevăr unei „evoluții naturale” a limbilor, aceeași regulă ar trebui să se aplice fără excepții. Și totuși, asta nu se întâmplă.” (p. 62)

Nu prea înțelegem ce înseamnă aplicarea fără nici o excepție a unor reguli, dar o privire fugară aruncată asupra limbilor indo-europene, din familia cărora fac parte atât latina cât și limbile romanice, ne pune în față următoarea panoramă: o serie de limbi care își pierd desinențele cazuale; persana veche – persana moderna, limbile celtice vechi (galica și celtibera) – limbile celtice moderne (irlandeza este singura limbă celtică vie care mai păstrează două cazuri). Dintre limbile derivate din limba veche nordică, islandeza și feroeza păstrează sistemul cazurilor, acestea dispărând, însă, cu excepția genitivului, din limbile germanice din Peninsula Scandinavică. Numărul cazurilor se reduce din germana veche (Althochdeutch) în germana actuală oficială (Hochdeutsch), unde avem numai patru cazuri: N, G, D, A. Fenomenul de reducere a cazurilor îl putem constata chiar sub ochii noștri: alamana (Alemannisch), dialectul vorbit în SV Germaniei și în Elveția, are numai două cazuri, iar dacă mergem mai la nord avem situații în care terminațiile cazurilor dispar cu totul (variante de Plattdeusch).

Pentru limba engleză, Carme J. Huertas se întreabă de ce se mai folosește genitivul saxon, când acesta ar dispărea primul din limbile romanice (p. 62). Lăsând la o parte faptul că regulile de pierdere a desinențelor cauzale diferă de la o limbă la alta, doamna J. Huertas trece cu vederea faptul că engleza, în trecerea de la anglo-saxonă la varianta actuală, a abandonat alte trei cazuri: dativul, acuzativul și instrumentalul, iar utilizarea genitivului saxon pierde teren în favoarea unei construcții prepoziționale.

Limba bulgară se pretează la o comparație pentru că este un exemplu de limbă bine documentată încă de la începuturile sale și se învecinează cu româna. Limba bulgară provine din bulgara medievală, numită și slavonă, o limbă mai bogată decât latina în desinențe cazuale. Această limbă a avut și o literatură bogată, având la bază un alfabet atribuit fraților Chiril și Metodiu, de aici și denumirea de alfabet chirilic. Bulgara actuală și macedoneana nu mai au desinențe cazuale. În același timp, limbile sârbă și slovenă, care provin și ele direct din slavonă, au păstrat sistemul desinențelor cazuale. Dispariția cazurilor a dus, în cazul Bulgarei, invariabil la apariția unui articol hotărât. Este drept că preluarea acestui articol este atribuită influențelor așa-numitei „reciprocități lingvistice” a limbilor din spațiul balcanic. Utilizarea lui se aseamănă cu româna, articolul hotărât fiind enclitic, ca în română. Important este că o limbă fără articol cum este bulgara, ca limbă slavă, în momentul pierderii terminațiilor cazurilor simte nevoia formării, adoptării, unui articol pentru buna ei funcționare (vezi Duridanov, Ivan, Die Entwicklung des Bulgarischen vom synthetischen zum analytischen Sprachtyp, în: Hirsch, Uwe (ed.), Handbuch der Eurolinguistik, Wiesbaden, 2010, pp. 213-230 = Dezvoltarea bulgarei de la un tip lingvistic sintetic la unul analitic: vezi aici).

Pentru aceste limbi indo-europene care își pierd desinențele cazuale, se remarcă trecerea de la un sistem sintetic la unul analitic. Sintaxa se modifică, are loc o productivitate de prepoziții, în cazul verbului remarcându-se construcția perifrastică. Toate aceste aspecte sunt readuse în discuție de către Carme J. Huertas în a doua parte a cărții sale, ca argumente ale ne-descendenței limbilor romanice din latină. După cum vedem însă și în cazul altor limbi indo-europene, fenomenul nu este singular și este o consecință firească a simplificării sau dispariției desinențelor cazuale.

De fapt, în cazul latinei nu putem vorbi de o dispariție, cum nefericit se exprimă Carme J. Huertas, ci în primă fază de o reducere a cazurilor prin coincidență fonetică. De altfel, autoarea se întreabă: de ce greaca mai are cazuri, iar latina, recte limbile romanice, nu? (pp. 61-62 ). Lăsând la o parte faptul că greaca modernă cunoaște o simplificare în acest sens, cazul dativ dispărând, funcția sa fiind preluată de genitiv sau de acuzativ cu prepoziție, punctul de plecare, în paralela dintre greacă și latină, este diferit. Dacă în latină avem desinențe cazuale comune pentru mai multe cazuri de genul dativ și ablativ sau genitiv singular nominativ plural, în greacă nu avem astfel de coincidențe. Faptul că în greacă desinențele cazuale nu coincid decât într-o foarte mică măsură face ca dispariția cantității vocalice, fenomen de care, de altfel, nu a fost scutită nici limba greacă, să nu ducă la apariția coincidenței fonetice a cazurilor. Această varietate a cazurilor, care se păstrează în greacă, nu ar trebui să ne inducă în eroare. Fenomenul de transformare analitică a limbii este destul de avansat. Spre exemplu, prepozițiile grecești sunt într-un proces de desemantizare și și-au pierdut reacțiunea. Dacă în elină aceeași prepoziție, în funcție de mesajul transmis, reacționa cu trei cazuri: genitiv, dativ și acuzativ, în greaca modernă prepozițiile cer cazul acuzativ. Prepozițiile actuale care cer în neogreacă cazul genitiv sunt constructe ale limbii culte.

Din capul locului trebuie să-i dăm dreptate doamnei Huertas. Cazurile nu dispar dintr-o limbă numai în urma unor schimbări fonetice. Schimbările fonetice nu pot cauza o astfel de transformare atâta vreme cât acele cazuri au o relevanță gramaticală. Fraza de început din Eneida nu ar fi putut fi înțeleasă fără ca să avem desinențe cauzale deplin funcționale. „Arma (= armele) virumque (= și pe bărbatul) cano (= cânt), Troiae (= ai Troiei) qui (carele) primus (= primul) ab (= de la) oris (= ținuturile)\ Italiam (în Italia), fato (de soartă) profugus (exilat), Laviniaque (= și Laviniene) venit (= a venit)\ litora (țărmuri).”

Acest vers din Eneida lui Vergiliu pune în valoare în mod poetic posibilitățile morfosintactice ale latinei, posibilități pe care limba vorbită nu le valorifica la maximum. O reconstrucție în proză a acestui vers ar suna cam așa: „Cano arma et virum, qui fato profugus ab oris Troiae primus (in) Italiam et (ad) litora Lavinia venit.” (Kramer, Johannes, Griechisch und Latein-Romanisch vom syntetischen zum analytischen Sprachtyp?, în: Hirsch, Uwe (ed.), Handbuch der Eurolinguistik, Wiesbaden, 2010, pp. 127-146, aici p. 130 = Greaca și latino-romana de la un tip de limbă sintetică la unul analitic?).

Această reconstrucție, care are la bază mărturii scrise ale latinei și dovezile empirice de latină vulgară, reflectă o altă realitate, și anume aceea că, deși avem în latină desinențele cauzale care ne permit să distribuim cuvintele în frază după bunul plac, în practica de zi cu zi ia naștere o anumită preferință a distribuirii cuvintelor în frază. Prin această practică cotidiană și o oarecare fixare preferențială a cuvintelor în frază, se reduce substanțial importanța funcțională a desinențelor cauzale. La acestea contribuie și o mai frecventă utilizare a prepozițiilor care la rândul lor, de la caz la caz, fac ca desinențele cazuale să fie redundante. Acest fenomen exista înainte de reducerea cantității vocalice, care la rândul ei provoacă o coincidență fonetică a cazurilor. Acest fenomen nu este contestat nici de Carme J. Huertas (p. 85). O fixare a ordinii cuvintelor în propoziție și o folosire a prepozițiilor sau crearea de noi prepoziții devin necesare pentru funcționarea limbii. Astfel, pentru „domina” și „dominum”, spre exemplu, avem următoarele coincidențe fonetice: „domina” în N identic cu „dominā” în Abl ”dominu(m)” în Ac. se confundă cu „dominō” în D. și Abl. La început, deși pronunțate scurt, aceste vocale se distingeau prin timbrul vocal – fenomen întâlnit în varianta valenciană a catalanei, care distinge astfel între vocale accentuate și neaccentuate. Cu timpul, însă, distincția în funcție de timbrul vocal s-a estompat. Reflexul acestui fenomen, anume prezența unor desinențe de caz, îl avem în franceza, occitana și catalana medievală – fenomen general răspândit până în secolul al XIII-lea –, unde s-au păstrat două cazuri numite rectus și obliquus, (direct și indirect), stare de fapt admisă și de Carme J. Huertas (p. 177). Chiar și în Llibre dels feits – Cartea faptelor, în catalană – atribuită regelui Iacob I Cuceritorul (1208-1274), și pe care Carme J. Huertas o cunoaște și o amintește direct (p. 39), avem peste 200 de exemple de utilizare a cazurilor rectus și obliquus (vezi Llibre dels fets del rei En Jaume, Bruguera, Jordi (ed.), vol. 1, Barcelona, 1991, pp. 58-59).

Cum se face că niște limbi romanice occidentale au păstrat până spre mijlocul Evului Mediu terminații cauzale, când tocmai lipsa acestor terminații în limbile romanice este una dintre tezele centrale ale doamnei Huertas, prin care încearcă să arate că aceste limbi nu provin din latină?

1. Lipsa genului neutru în limbile romanice

Un alt punct forte al argumentării doamnei Carme J. Huertas, în încercarea de a arăta că limbile romanice nu pot proveni din latină, ar fi lipsa genului neutru din actualele limbi romanice, în condițiile în care latina poseda un astfel de gen.

Prezența sau absența genului neutru în limbile romanice nu este un motiv suficient pentru a nega descendența acestora din limba latină.

Să vedem cum stau lucrurile în limbile indo-europene. Limba persană veche avea trei genuri: masculin, feminin și neutru. Persana actuală are numai un gen pentru toate cele trei din limba veche. Limba veche celtă avea și genul neutru. Actualele limbi celtice (galeza, bretona, irlandeza și scoțiana) nu cunosc decât genurile masculin și feminin. De asemenea, alte limbi indo-europene care aveau genuri acum nu mai au, precum bengala (India). Mai mult, întâlnim același fenomen în cadrul aceleiași limbi, în variantele ei dialectale. Limba kurdă vorbită în Irak și Iran nu are genuri, în timp ce acest lucru este prezent în kurda vorbită în Turcia. În limba persană nu mai avem genuri, în paștună însă, limba vorbită în Afganistan și foarte asemănătoare și vecină din punct de vedere geografic cu persana, avem genuri.

Carme J. Huertas își îndreaptă atenția asupra limbii române, a cărei gramatică normativă admite un gen neutru, afirmând că în română nu putem vorbi de un gen neutru, ci de un gen ambiguu (p. 179).

Este interesant cum, „rezolvând” problema permanenței genului neutru în română, Carme J. Huertas expediază într-un paragraf și o notă de subsol (p. 179, nota 134) existența articolelor și a pronumelor neutre din spaniolă. De altfel, acest fenomen există și în limbile romanice din Peninsula Iberică și în franceză. Urme mai pronunțate ale unui gen neutru avem în asturiană, numită și bable în cartea de față, unde se păstrează o terminație adjectivală de neutru. Astfel, pentru adjectivul „rece” avem trei forme: „fríu, fría, frío”. Terminația adjectivală de neutru în „o” se folosește cu pronumele neutre „daqué, dalgo”, cu construcții infinitivale: „Facer exerciciu ye bono = A face exerciții e bine”, pentru substantive fără plural: de genul „apă” sau „lapte”: „L’agua frío = apa rece”, „la lleche blanco = laptele alb” (vezi și Gramatica limbii asturiene: Academia de la Llingua Asturiana, Gramática de la llingua asturiana, Uviéu, ³2001: vezi aici).

Toate aceste vestigii prezente în limbile romanice, și în special în cele iberice, care fac cu precădere obiectul cărții de față, documentează descendența acestora dintr-o limbă care poseda genul neutru. Așadar presupusul impediment al descendenței din latină a limbilor romanice, anume lipsa genului neutru din aceste limbi, se dovedește a fi lipsit de consistență, la o privire mai atentă asupra acestei problematici.

1. Formarea pluralului în „s” ca formă distinctă de latină a limbilor proto-romanice occidentale, prin acesta delimitându-se de cele cinci declinări latine cu distincte desinențe cazuale (p. 179)

Mărturisim că această teză, expusă de doamna Carme J. Huertas, este una dintre cele mai surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât, într-un interviu, doamna Huertas afirmă că ține (sau ținea la acea dată) cursuri de limbă latină (vezi aici , la minutul 9 secunda 22).

Dacă ne uităm la acest aspect, formarea pluralul în „s”, vom observa că în limba latină acest lucru este un lucru comun; terminația „s” se semnalează, în latină, pentru declinarea I și a II-a la cazurile acuzativ, dativ și ablativ plural, iar pentru declinările a III-a, a IV-a și a V-a la cazurile nominativ, acuzativ, dativ, ablativ și vocativ plural, adică la toate cazurile afară de genitiv (Excepție fac substantivelor neutre care formează plural în „a”. Multe dintre aceste forme de plural neutru au fost preluate ca feminin singular, deși în limbile romanice care nu fac pluralul în „s” s-au păstrat unele urme de plural neutru: latină „ovum/ova”; vezi și italiana „uovo/ouva” și româna „ou/ouă”).

Aceste afirmații nu sunt singurele care denotă o abordare superficială a limbii latine din partea doamnei Carme J. Huertas.

Mai departe (p. 204) ni se spune că limbile romanice nu ar folosi desinențe adverbiale latine și ar fi trebuit să-și inventeze o altă soluție, anume adăugând „-mente” la adjectiv. Carme J. Huertas este surprinsă de faptul că limbile romanice ar fi inventat structuri identice. O privire mai atentă asupra acestei problematici ne arată că limbile romanice nu au inventat printr-o coincidență, nu tocmai plauzibilă, aceste structuri identice, ci le-au moștenit din latină. Formarea de adverbe prin adăugarea terminației „-mente” se întâlnește chiar și în texte literare. Așa vedem la Gaius Valerius Catullus (c. 84-54 î.Hr), în a său al optulea cântec: „sed obstinata mente perfer, obdura”: „ci îndură cu obstinație, rezistă!”

La pagina 133, Carme J. Huertas ne propune o analiză a unor termeni în genere de natură militară pentru a arăta cât de puțin concordă acești termeni cu limbile romanice actuale. Astfel, doamna Huertas preia un tabel din cartea lui Yves Cortez, Le français ne vient pas du latin! (= Franceza nu vine din latină). În acest tabel sunt expuse mai multe cuvinte în catalană, spaniolă, franceză, italiană și română, împreună cu corespondentul lor latin. Dacă lui Yves Cortez, care a fost un poliglot autodidact, nu i se poate imputa lipsa unei metode de lucru coerente, în cazul doamnei Carme J. Huertas, care are în spate o formație academică, acest gen de scăpări sunt impardonabile. Cuvintele alese sunt multe neologisme în limbile amintite. Unele cuvinte sunt împrumutate din una dintre limbile amintite. Astfel, catalanul „broze” provine din italiană, „esclau” = sclav din greaca bizantină, „casc” din spaniolă; francezul „désastre” din italiană, italianul „ostaggio” din franceză. Tabelul nu face distincție între latinisme moștenite și dobândite, adică intrate în limbă pe cale cultă, de vreme ce latina a fost limba de cultură în Evul Mediu, continuând a fi, împreună cu limbile vernaculare, și în epoca premodernă.

Nici tabelul de adverbe alcătuit, de această dată, de Carme J. Huertas însăși nu excelează prin probitate științifică (p. 205). Autoarea compară adverbe din latină cu cele din limbile spaniolă, catalană, franceză, italiană și română. Pentru „mâine”, „demà” în catalană, „demain” în franceză și „domani” în italiană, autoarea propune adverbul latin „cras”. Acest lucru în condițiile în care există și echivalentul său în latina cultă „mane”, iar construcția cu prepoziția „de” lasă să se recunoască construcția „de mane”. Același lucru se observă și la următorul exemplu: Pentru adverbul „adesea”, Carme J. Huertas propune latinescul „brebro (sic!)”, corect „crebro”. Acestuia i-ar corespunde „a menudo” în spaniolă, „sovint” în catalană, „souvent” în franceză și „spesso” în italiană. Pentru „adesea” în catalană și franceză există în latină adverbul clasic „subinde”, iar pentru „spesso” din italiană latinescul „spissus”, cu sensul de: „de multe ori la rând”. Pentru „atunci” ni se prezintă formula „tum-tunc”, în cele din urmă una aleasă cu onestitate, în care se recunoaște constructul „ad tunc(ce)” pentru românescul „atunci” sau „in tunc(ce)” pentru spaniolul „entonces”.

Discuția despre transformările fonetice se axează pe influența ibericei, considerată sau sugerată a fi de cele mai multe ori decisivă. Discuția despre diferența de sintaxă între latină și limbile romanice, adusă ca argument pentru nedescendența acestora din latină, este cea mai puțin convingătoare. Autoarea ne arată că limbile romanice au o structură analitică, în schimb limba latină una sintetică. Acest lucru este cunoscut și necontestat de nimeni. Piatra de temelie a argumentație este teoria evoluției lente a limbilor, care nu ar permite o astfel de transformare. Această teorie am pus-o în discuție și i-am arătat netemeinicia în discuția de mai sus, la punctul III.

Cartea mai conține și o serie de concluzii unidirecționale sau inexact formulate sau afirmații fără acoperire de genul: „Noi surse istorice ne sugerează că daca și latina erau înrudite și amândouă proveneau dintr-o limbă comună, traca” (p. 72). Nu se face, însă, nici o referire la sursele amintite. Aceste formulări, precum și apelul la autoritate, de genul afirmației făcute de Miceal Ledwith (p. 73) despre originea română a latinei arată o dorință de a câștiga publicul românesc, dar și includerea cu grabă a materialului referitor la limba și cultura română, material, din păcate, neasimilat.

În final Carme J. Huertas formulează concluzia referitoare la originea limbilor romanice (p. 163): „În urma celor expuse, putem afirma că limba mamă din care derivă limbile romanice este limba vorbită începând din paleolitic în Europa și în alte teritorii mediteraneene. Asemănările se datorează valorii semantice a formanților care, printr-un proces de compunere similar, au pus bazele unei mulțimi de limbi. Divergențele au apărut odată cu procesul de sedentarizare care s-a produs în neolitic. În acest proces, latina a fost doar una dintre limbi, iar nu limba mamă.”

Ca să sintetizăm, putem spune că Carme J. Huertas neagă fenomenul indo-europenizării Europei atunci când afirmă că limbile romanice derivă dintr-o limbă vorbită încă din Paleolitic în Europa. Singura limbă care are statutul de limbă preindo-europeană în Europa este limba bască. Celelalte limbi, și devreme ce limbile romanice sunt limbi indo-europene se încadrează și ele în această categorie, pătrunzând treptat în Europa, începând cu sfârșitul Epocii Neolitice și trecerea la Epoca Bronzului. Deși Carme J. Huertas îl citează pe Harald Haarmann (p. 76, nota de subsol 62), nu pare a cunoaște noile sale lucrări, în care acesta se pronunță convingător pentru existența unui proces de indo-europenizare culturală și lingvistică a Europei (Harald Haarmann, Auf den Spuren der Indoeuropäer. Von den neolithischen Steppennomaden bis zu den frühen Hochkulturen, C.H. Beck, München, 2016 = Pe urmele indo-europenilor. De la nomazii stepelor din Neolitic la primele culturi evoluate). Harald Haarmann este cunoscut publicului român pentru cartea sa Das Rätsel der Donauzivilisation. Die Entdeckung der ältesten Hochkultur Europas, München, 2011 = Enigma civilizației Dunărene. Descoperirea celei mai vechi culturi a Europei.

Nu venim din latină este o carte care inițial s-a vrut a fi o pledoarie pentru limba iberică și rolul acesteia în evoluția limbilor romanice din Peninsula Iberică. Din această idee s-a născut o lucrare care a inclus problema iberică tangențial, dar care avea alt obiectiv, anume punerea în discuție a originii latine a limbilor romanice. În calea acestei argumentări stau, însă, premise false, ipoteze insuficient argumentate și, uneori, formulate unilateral, ceea ce viciază argumentarea tezelor expuse. Nu în ultimă instanță, cartea nici nu examinează, nici nu comentează lipsa mărturiilor scrise în limbile romanice – și asta în condițiile în care avem scrieri, unele chiar începând cu secolul al VIII-lea î.Hr., în limbile sabelice, în Italia, în latină, peste tot unde s-a extins Imperiul Roman, în limbile celtice și iberică, în greacă veche, etruscă, numind numai pe cele mai bine documentate, în timp ce în limbile romanice abia din secolul al IX-lea d.Hr.

Alexandru Ș. Anca este absolvent al Facultății de Istorie din Universitatea București, doctor al universității din Münster, specializarea Istorie Medievală și Bizantinistică și actualmente cadru didactic la Universitatea Otto-Friedrich din Bamberg, Germania, la catedra de Istorie Medievală.