Autor: Tony Mott
Rating:

Dacă după ce aţi citi Roşu v-aţi duce la mamele voastre, sau la mătuşi, sau la prietenele lor să le povestiţi ce aţi citit, v-ar întrerupe cu siguranţă. V-ar spune că ştiu povestea. Ori ştiu pe cineva care a trăit-o, ori, mai rău, au trăit-o chiar ele. Nu e ceva nou, doar detaliile se schimbă pe alocuri.

Povestea este a Izabelei, pe care o întâlnire neaşteptată o duce înapoi în timp: fiica ei de 20 de ani îl aduce acasă pentru a îl prezenta mamei ei, pe Robert, un bărbat de vreo 40 de ani. Se pare însă că aceştia nu sunt deloc doi străini şi că, dimpotrivă, au o istorie în spate. O poveste despre care Tony Mott spune că trebuia povestită, o poveste despre care suntem lăsaţi să înţelegem că este reală.

Alunecăm astfel când în prezentul de femeie matură cu un copil, al Izabelei, când în trecutul ei de liceancă, elevă în clasa a 12-a, pe cale să dea bacalaureatul şi examenul de admitere la Drept. Anul este 1972 şi "ghinionul" face să se îndrăgostească iremediabil de Robert, băiat de medici foarte sus-puşi, cu care are şi prima ei experienţă sexuală. Şi a doua, şi a treia şi mai multe. Până când rămâne însărcinată.

Dacă aţi fost atenţi la anul în care se petrec toate astea, veţi înţelege imediat despre ce vorbeam în primul paragraf. Tatăl copilului nu vrea să îşi asume responsabilitatea, din cauza poziţiei părinţilor, prietena cea mai bună are o mătuşă care a făcut un avort, avortul merge prost, urmează investigaţiile, exmatricularea şi... prietenul cel mai bun, îndrăgostit, care îi oferă un paşaport.

Pe lângă poveste, pe care, după cum spuneam, am mai auzit-o de atâtea ori, dar care până acum nu şi-a pierdut din forţa de atracţie, mi-a mai atras atenţia ceva: felul cum se vorbea pe vremea aia. Dacă cumva aţi avut vreodată impresia că adulţii exagerează cu politeţurile (şi cu pretenţiile de a le fi întoarse) ar trebui să citiţi Roşu, ca să vedeţi cum au crescut. Am mai întâlnit dialoguri de genul acesta şi în alte cărţi, inclusiv în "Liceenii" deci nu mi s-au părut neverosimile. Ba mai mult, din cum se adresează adulţilor, nu mi s-a părut nimic fals.

Pe de altă parte, dialogurile din prezent (care este de fapt 1995) sunt foarte stângace. Au o doză de infantilitate aproape comică şi îmi pare că autoarea a rămas "blocata" în anii "˜70. Nu deranjează însă la fel de mult pe cât deranjează repetarea obsesivă a adverbului/ adjectivului "cumplit": îmi va fi cumplit de dor de tine/ mă simt cumplit de vinovată/ hohoti cumplit. Oricum, spre sfârşit, cuvântul îşi pierde aproape toată valoarea.

Asta nu m-a împiedicat însă să citesc cartea de două ori, parte şi pentru că vroiam să retrăiesc starea de spirit pe care o induce, înainte de a scrie recenzia. Se citeşte foarte uşor, foarte repede, iar viaţa Izabelei este într-devar o poveste care trebuia spusă.

Scrisă de Raluca Alexe