Pierre Lemaitre este scriitor și scenarist francez, valoarea literaturii sale fiind recunoscută prin multiplele premii câștigate în Franța: Travail soigné (Prix Cognac 2006), Robe de marié (Meilleur Polar Francophone 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen 2010). Alex, un roman noir, tradus și în limba română la Editura Trei, a fost recompensat cu Crime Writers Association International Dagger Award. Dar încununarea talentului său literar a venit în 2013 prin Premiul Goncourt acordat pentru romanul La revedere acolo sus (Editura Trei).

La revedere acolo sus trece de la romanele polițiste la ficțiunea istorică plasată în perioada Primului Război Mondial. Cu personaje surprinzătoare și o acțiune ale cărei fire se strâng abia la final, cartea reușește să-ți mențină atenția trează și să intre în rândurile literaturii franceze de calitate, așa cum a descris-o însuși autorul: „carnală, elegantă și pretențioasă”. Interviul de mai jos a fost acordat cu ocazia vizitei făcute de Lemaitre în România pentru lansarea acestui roman.

Andreea Chebac: De ce v-ați întors la tema războiului după un roman polițist, așa cum a fost „Alex”?
Pierre Lemaitre: Am mai multe motive: în primul rând pentru că era o temă foarte bună, în al doilea rând, voiam să scriu un roman care să se petreacă într-o vreme diferită de timpurile noastre și al treilea motiv, acest război (Primul Război Mondial n.r.) a avut întotdeuna un loc foarte important în imaginația mea. Încă din copilărie m-am gândit foarte mult la Primul Război Mondial și am citit foarte multe romane pe această temă care m-au influențat și m-au frapat. Așadar face parte din imaginația mea. Mi-am zis demult că dacă voi ajunge scriitor o să scriu o carte despre asta.

AC: Știu că titlul – „La revedere acolo sus” – „Au revoir là-haut” are o poveste, puteți vorbi puțin despre aceasta?
PL: Da, este prima dată când mi se întâmplă asta în cariera mea de scriitor: am găsit titlul înainte să sciu cartea. Am descoperit o mică antologie de texte, de scrisori trimise de soldați acasă, familiior. Printre ele se afla și această scrisoare; o scrisoare scrisă într-o limbă foarte simplă, rudimentară. Se simțea că cel care a compus-o nu era un om obișnuit să scrie și care nu avea un vocabular prea bogat. Dar această neîndemânare, această simplitate a scriiturii l-a făcut să găsească niște expresii aproape poetice. În franceză expresia aceasta nu este corectă din punct de vedere sintactic, dar are o putere emoțională foarte mare.
Am fost surprins că această expresie, care în simplitatea ei era foarte emoționantă, se potrivea foarte bine cu cartea pe care voiam s-o scriu și am inclus-o în primul capitol al cărții. Nu a fost ușor s-o inserez în roman pentru că este o expresie complicată din punct de vedere sintactic, dar am reușit. A fost modul meu de a-mi prezenta omagiile față de acest băiat care a murit pe front și care mi-a furnizat titlul pentru carte.

AC: Cartea pare să fi necesitat o anumită documentare.
PL: Mi-ar plăcea să vă pot spune că da, că timp de 4-5 ani am citit o grămadă de cărți de istorie, că m-am hrănit cu ideea acestei cărți timp de vreo 20 de ani. Mi-ar plăcea să las impresia că sunt un mare scriitor. Dar realitatea este foarte prozaică: m-am documentat timp de șase luni și am scris timp de un an.

AC: Câtă realitate trebuie să căutăm în faptele descrise în roman?
PL: Nu trebuie să căutați deloc. Dacă doriți realitate citiți documentare, eseuri sociologice, cărți de istorie. Un roman este o oglindă a realității în care nimic nu este real. Pentru că tocmai această oglindă care este ficțiunea, este cea mai bună proiecție a realității. Niciodată nu a fost găsit un mijloc de reflectare a realității mai puternic decât literatura. Nu are echivalent în alte arte. Nici măcar cinematograful. Cinematograful e capabil să creeze emoții specifice cinematografiei, dar există un lucru pe care cinematograful nu poate să-l facă, de exemplu, imaginea nu poate să fie negativă: pot spune „e un stilou pe masă”, dar nu pot să creez o imagine care să spună nu există un stilou pe masă. A doua problemă este aceea că este nevoie să dai chipuri personajelor. Să zicem că vă aleg să interpretați personajul Alex, dar din momentul în care apăreți pe ecran drept personajul Alex, pentru toți spectatorii Alex are chipul dumneavoastră. Pentru unii spectatori e foarte bine, dar literatura are ceva în plus: astfel, chiar dacă eu o descriu pe Alex, fiecare își va face propria idee.

AC: Aveți un preferat dintre personajele din roman?
PL: În mod bizar, le iubesc pe toate. Chiar și pe cel mai rău dintre personaje pentru că, în ciuda răutății sale, dă dovadă de slăbiciune umană. Este acea scenă în care Pradelle vine s-o roage pe Madeleine ca aceasta să intervină pentru o ultimă dată pe lângă tatăl său și are un moment de sinceritate. Am impresia că momentele acestea de adevăr echilibrează cumva relele intenții ale personajelor negative. Altfel spus, un personaj negativ, rămâne un personaj nefast și rău, dar datorită acestor slăbiciuni pare mai uman. De altfel, nu vreau ca un personaj să fie pe de-a-ntregul bun sau pe de-a-ntregul rău. Încerc să prezint la început personajul arhetipal, după care să-i adaug niște caracteristici care să-l individualizeze, niște contradicții. Cred că un personaj reușit trebuie să fie construit din foarte multe nunațe.
Îmi plac foarte mult personajele mele, dar nu toate din aceleași motive. Îmi place mult Bourlan pentru că este cu adevărat un imbecil. Este atât de prost, atât, atât de prost, încât prostia lui sfârșește prin a te emoționa. Până la urmă găsesc câte o calitate fiecărui personaj și-mi plac toate, dar am, desigur personajele mele preferate: îl ador pe Merlin.

AC: Cum vedeți relația dintre protagoniști? Ar trebui să ne axăm pe amiciția dintre Albert și Edouard sau pe contradicția lor cu Pradelle?
PL: Este un triunghi. Nu este amiciția dintre Edouard și Albert, este amiciția lor în contradicție cu Pradelle. Pentru a scrie un roman bun, tebuie să existe contradicții, opoziții, conflict. Și chiar în interiorul tandemului Albert - Edouard există conflict. Se iubesc, sunt legați de un sentiment de camaraderie, dar Edouard nu se poate împiedica să nu se gândească că dacă Albert n-ar fi apărut în calea lui, acum ar fi fost în continuare un om întreg. Iar Albert se întreabă când datoria pe care o are față de Edouard va fi plătită. Este ca în toate relațiile de dragoste sau de prietenie, nu este deloc simplu, există tensiuni.

AC: Dacă ar fi să reduceți cartea la o singură scenă, care ar fi aceea?
PL: Cred că ar fi prima scenă din primul capitol: momentul în care căpitanul Pradelle îl mpinge pe Albert în acel crater de obuz unde este îngropat și în pericol să moară asfixiat. Acea scenă este motorul cărții.

AC: Să vorbim puțin despre premiul Goncourt. Vă așteptați ca după mulțimea de premii cu care ați fost recompensat în Franța, să vi se acorde și acesta?
PL: Nu, pentru că nu sunt un candidat tipic pentru Goncourt, nimeni nu-și imagina că eu l-aș putea primi. Știți că este ca o cursă cu obstacole: mai întâi este o listă cu 16 candidați, apoi cu 8, 6, 4. Mă aflam pe prima listă și mi-am zis că e bine, sunt onorat să fiu acolo. Apoi m-am aflat și pe a doua și mi-am zis: „Ce bine că sunt pe lista celor 8”. Dar apoi am fost inclus și pe a treia listă și atunci mi-am zis că poate am șanse să câștig. Și cred că așa a fost pentru toată lumea, abia când au rămas doar 6 candidați am părut a avea șansa de a câștiga.

AC: Odată cu câștigarea premiului Goncourt s-au deschis porțile și către premiile internaționale de prestigiu și nu doar din Franța?
PL: Cred că sunt eligibil în anumite țări care au un pemiu pentru cărțile străine. În Franța de exemplu avem un premiu foarte prestigios special creat pentru literatura străină. Nu știu dacă există premii echivalente în Europa, dar dacă acestea există, nu este imposibil să primesc în Italia sau în România, de exemplu, un premiu pentru cel mai bun roman străin. De ce nu? Nu e imposibil. Dar nu pentru asta am scris.

AC: Să vorbim puțin despre faptul că „Alex”, deși n-a fost prima carte scrisă de dumneavoastră, a fost prima tradusă în engleză. Există cu adevărat notorietate internațională pentru un scriitor înainte de a fi tradus în engleză?
PL: Da, desigur, dar traducerea în engleză este un agent declanșator pentru multe alte traduceri. De exemplu, pentru că această carte a fost tradusă în engleză, o editură spaniolă a devenit interesată de cartea mea. Și aveți dreptate să spuneți că o notorietate internațională pentru un autor depinde în mare măsură de traducerea cărții în engleză. Dar se întâmplă un fenomen mult mai ciudat decât acesta: din motive absolut inexplicabile, un scriitor poate avea un succes enorm într-o anume țară, Dumnezeu știe de ce. Am stat de vorbă cu colegi scriitori care mi-au spus: „Sunt o vedetă în Ungaria sau în Pakistan sau...” Când ajunge în Pakistan este un star și nu înțelege de ce. Aștept să văd care va fi țara unde voi fi eu un star, pentru că trebuie să am și eu un astfel de loc... :)

AC: Faptul că înainte de a fi scriitor ați fost profesor vă ajută să aveți în continuare perspectiva unui cititor asupra cărților pe care le scrieți? A fost un fel de ucenicie?
PL: Da, cred că meseria de profesor mi-a adus două mari beneficii: m-a făcut să mă gândesc mai mult la cititor atunci când scriu și, apoi, eu am ținut seminarii despre analiza textului literar, adică îi invățam pe elevii mei cum este construită o poveste. Așa că atunci când am devenit scriitor, aveam toate uneltele tehnice necesare care să-mi permită să am încă de la prima carte o anumită maturitate literară - mai ales că am început destul de târziu cariera de scriitor, eram puțin cam în vârstă ca să fiu un scriitor debutant.

AC: Care este secretul unei bune povești?
PL: O poveste bună este formată din contraste, din opoziții, „Romeo și Julieta” – tinerii vor să se căsătorească, dar părinții nu vor să-i lase. „Madame Bovary” – ea vrea să ducă o viață romantică, dar se căsătorește cu un medic care este un imbecil. E nevoie de opoziții. Dacă literatura s-ar face doar pe baza sentimentelor drăguțe, atunci am avea doar romane sentimentale. Deci cred că pentru ca un roman să fie viu trebuie să-l faci pe cititor să treacă prin diverse sentimente, diverse emoții. Cu siguranță nu vreau să las în urmă o singură emoție, ar fi o meserie prea bizară să vreau să transmit o singură emoție. Și n-aș putea să scriu 600 de pagini pe baza unui singur sentiment. Cel mai puțin eficiente pentru asta sunt sentimentele bune, frumoase. Imaginați-vă un roman cu o fată foarte drăguță, un bărbat foarte bine crescut, cu părinți adorabili... vedeți? Puteți să scrieți un roman de calitate cu aceste date?

AC: O întrebare pentru cititorul din dumneavoastră: atunci când începeți să citiți un roman, care este momentul în care știți dacă vă place sau nu?
PL: Cred că am devenit foarte nerăbdători, noi, oamenii din ziua de astăzi. Totul se petrece foarte rapid. De exemplu, pe internet: dacă dau click pe un link și nu se deschide imediat deja devin nerăbdător, dacă v-am scris un mail și nu-mi răspundeți în aceeași zi, vi-l retrimit pentru că mă gândesc că nu l-ați primit. Cred că am devenit mult mai puțin răbdător față de literatură decât eram în urmă cu 20 de ani. De aceea încerc să scriu un prim capitol foarte puternic, foarte captivant pentru că mă gândesc că și cititorii mei au aceeași problemă ca mine.

AC: Cunoașteți câteva nume de scriitori contemporani români?
PL: Am citit un scriitor de curând care a venit în Franța... se cheamă.... Florin Lăzărescu. Dar problema noastră în Franța cu literatura română este că aveți doi monștri sacri care ocupă tot spațiul: Cioran și Ionesco și nu reușim să vedem ce alți scriitori talentați se află pe lângă aceștia. Sigur, mai sunt Eliade, Tristan Tzara, dar aceste două personaje, Cioran și Ionesco, ocupă toată scena.

AC: Puteți reduce literatura franceză la 3 cuvinte?
PL: Carnală, elegantă și pretențioasă.
Foto