Prilejul interviului cu Marius Chivu a fost apariția unei antologii de proză scurtă coordonată de el: Best of: proza scurtă a anilor 2000 (Editura Polirom). Așa cum spune și titlul, volumul adună cele mai reușite texte ale genului apărute în anii 2000, ocolind însă, precum explică și coordonatorul, prozele deja larg cunoscute și aducând în prim-plan povestiri la fel de savuroase, dar nu la fel de mediatizate. Pasiunea lui Marius Chivu pentru proza scurtă a dat naștere unei cărți care se arată „ grea la propriu și la figurat”.

Andreea Chebac: De ce antologie de proză scurtă?
Marius Chivu: Pentru că nu s-a mai făcut şi era mare nevoie de aşa ceva şi pentru că sunt un mare fan al prozei scurte; cred că proza scurtă e mai bună decât romanul, că sunt povestiri mult mai valoroase decât romanele tinerei generații, romane care s-au discutat și reeditat în ultimul deceniu. Am încercat să îndrept acest lucru adunând cei mai buni autori de proză cu cele mai bune 40 de povestiri, modelul meu fiind, cum am tot spus-o, Granta.

AC: Ca fan al prozei scurte, îi poți face un mic elogiu?
MC: Eu nu încerc să conving pe nimeni, lucrurile bune ajung oricum la cititorii pe care-i merită. Cine vrea să citească proză scurtă, foarte bine, cine nu, la fel de bine. Fiecare citește ce-i place. Pentru mine, proza scurtă e valoroasă pentru că văd în ea un gen mult mai dificil decât romanul deoarece în proza scurtă toate defectele se văd foarte ușor, în roman poți să le maschezi, ba mai mult, poți să le transformi în calități. Orice proză scurtă este un roman concentrat, un roman în miniatură și-ți trebuie foarte multă artă și talent ca să reușești în acest gen.
Sunt câteva paradoxuri: în primul rând, în România cel mai vândut autor străin este Salinger, care n-a scris decât proză scurtă, De veghe în lanul de secară este o nuvelă mai mare, o novella. În al doilea rând, cea mai bine vândută carte românească din ultimii 20 de ani este tot de proză scurtă - De ce iubim femeile, povestirile lui Mircea Cărtărescu. Iar după mine, cea mai bună carte de proză din ultimii ani este Medgidia, orașul de apoi, care este un roman alcătuit din multe povestiri. Deci e o mare prejudecată și o mare neînțelegere strecurată la mijloc cum că proza scurtă n-ar merita citită sau că ar fi mai puțin valoroasă decât romanul.
Iată o grămadă de argumente pentru a demonstra cât de bună este proza scurtă și cât de plini de prejudecăţi sunt cei care cred altfel sau care n-o citesc. Își imaginează că dacă citesc un roman, automat au acces la un gen care le oferă dintr-odată viziunea marii literaturi. Nu, marea literatură este și-n proză scurtă, și-n poezie, şi-n eseu, nu doar în roman. Din păcate, la noi, și peste tot în lume, romanul continuă să fie genul care ajunge cel mai uşor bestseller.

AC: Îndârjirea cu care ți-ai apărat punctul de vedere arată că ai întâlnit foarte des persoane care preferă romanul.
MC: Mă irită foarte tare această prejudecată care de multe ori este exprimată cu multă aroganță: „A, eu nu citesc proză scurtă...” Nu toată lumea trebuie să citească proză scurtă, cred că este un gen cu totul special și numai adevărații cititori citesc proză scurtă, adică cei care înțeleg foarte bine ce-nseamnă și ce presupune o artă pe spații atât de mici. Sunt proze scurte de câteva pagini după care nu mai poți citi nimic, te bulversează. Nu cred că este nevoie de sutele de pagini ale unui roman pentru a te marca o lectură.

AC: Sunt texte pe care ai vrut să le incluzi în antologie și nu ai putut?
MC: Da, am fost constrâns de multe lucruri. În primul rând am acordat un număr egal de pagini fiecărui autor; fie am luat câte un text care se-nscria în dimensiunea de 30 de pagini, fie am luat mai multe texte – 2 sau 3 - care însumau acest număr de pagini. Și am mai fost condiționat de un subcriteriu pe care eu mi l-am impus și anume acela de a nu selecta proze care au devenit ulterior parte din romanele scriitorului respectiv, care au fost ecranizate sau care au fost reeditate în alte volume colective.
O să-ți dau câteva exemple: Băieți de gașcă, proza lui Dan Lungu a devenit un roman – În iad toate becurile sunt arse - sau Lampa cu căciulă, proza lui Florin Lăzărescu, care a devenit scurt-metraj. Am încercat să evit povestirile mult prea cunoscute pentru că am vrut să fie ceva proaspăt în selecția mea și pentru că fiecare dintre acești autori aveau oricum și alte povestiri foarte bune care meritau puse în façon.

AC: Cât a contat gustul tău ca și criteriu de selecție?
MC: Cred, fireşte, că gustul meu e infailibil :)). Da, a contat, firește, pentru că n-am ales ceva ce nu mi-a plăcut în primul rând mie. Cred că gustul meu este suficient de educat și de exersat astfel încât să coincidă cu valoarea unui text literar. Altfel nu m-aș fi apucat de întreprinderea asta. Și, de fapt, aproape de fiecare dată când am ales un text, am avut o conversație cu autorul. Am observat că toți erau foarte mulțumiți de alegerea mea – că alegerea mea a coincis cu propriul lor gust sau mod de a-și evalua lucrarea.

AC: Cum a fost să duci la capăt Best of: proza scurtă a anilor 2000?
MC: Toată lumea a fost foarte receptivă la idee. Au fost câțiva autori care m-au întrebat cine va mai fi în antologie și eu am refuzat să spun sumarul final - pentru că nu-l știam, lucram încă, și pentru că nu mi se părea relevant. Apoi, cineva a spus că ar vrea să rescrie textul respectiv iar eu n-am fost de acord. Alte situații care au mai apărut: două texte depășeau cu câteva pagini dimensiunea maximă și i-am rugat pe autori să le micșoreze, i-am cerut unui alt autor să scoată un pasaj dintr-o parte de final care mi s-a părut inoportun, iar unul dintre scriitori a acceptat ca dintre două titluri alternative ale povestirii lui, să-l aleagă pe cel pe care eu îl consideram a fi mai bun. Am avut o colaboare de genul acesta, bazată pe încredere, și chiar m-am simțit ca un editor știind cumva cam cum ar trebui să arate produsul final.

AC: Mi-ai spus mai devreme că nu trebuie să convingi pe nimeni să citească proză scurtă; atunci, cui se adresează antologia aceasta: cititorilor de proză scurtă care sunt deja familiarizați cu genul și știu să-l aprecieze sau publicului larg care așa poate ajunge mai ușor la el?
MC: În primul rând vor fi cititorii cărora le place proza scurtă, apoi vor fi cititorii care nu citesc proză scurtă, dar vor fi tentați de formulă - „cele mai bune povestiri” - și mai sunt cititorii care în general n-au timp să citească foarte mult și merg pe ideea de antologie pentru că le propune deja o selecție. E o carte mare, dar în același timp e o carte grea la propriu și la figurat, cred cu convingere că n-am lăsat nimic cu adevărat valoros pe dinafară.

AC: Nu ai primit plângeri pentru că n-ai inclus în această antologie anumiți scriitori?
MC: Să zicem că nu accept acest fel de nemulțumiri; nu mă interesează pentru că nimeni n-a (re)citit ca mine toate cele 60 de volume de povestiri scrise în perioada anilor 2000. În momentul acesta mă consider cititorul complet al prozei scurte scrise în anii 2000, iar dacă cineva ar avea reproșuri, ar trebui să dovedească că a citit cel puțin la fel de mult ca mine.

AC: Când te-ai hotărât să faci această antologie și cât a durat până a ajuns în forma finală?
MC: E un proiect la care mă gândesc de vreo cinci ani de zile, iar lectura și relectura, adică practic selecția finală, s-a petrecut între noiembrie 2012 și septembrie 2013. A fost aproape un an de zile în care eu am citit și recitit volumele astea de povestiri, având fișe, recenzii etc. Dar am descoperit că unele proze care-mi plăceau și pe care credeam că le voi introduce în antologie, nu mi s-au mai părut la fel de bune la relectură și am ales altele.

AC: Cum ai început să fii atras de proza scurtă și când s-a produs această apropiere?
MC: Cred că a pornit odată cu basmele și poveștile pe care le citeam când eram copil, apoi, în liceu, îmi amintesc că am citit foarte multă proză scurtă, dar nu programat, pur și simplu aşa s-a întâmplat. Citeam povestiri de Eliade, Hermann Hesse, Sartre, Thomas Mann, Kafka, Michel Tournier și încet, încet m-am simțit atras de proza scurtă. Eu însumi am început să scriu proză scurtă și voi publica în curând un volum la care lucrez de vreo doi ani.

AC: Adică ți-ai pregătit terenul.
MC: Indirect, da, recunosc. Voiam ca atunci când voi publica volumul meu de povestiri, proza scurtă să fie un gen respectat. Într-un fel, am încercat să atrag atenția asupra genului scurt pentru ca eu însumi să pot veni pe un trend corect de apreciere al povestirii.

AC: Cum a luat avans proza scurtă? Ai renunțat la poezie?
MC: Ca tot românul, am început să scriu poezii în liceu, numai că ulterior am fost cucerit de proza scurtă. Am zis că n-o să mai scriu poezie, dar terminând volumul de proză scurtă, mi-am dat seama că în paralel scrisesem, fără să vreau, o jumătate de volum pe poezie, pe care probabil că-l voi termina în 2014 și pe care îl voi publica anul viitor. Deci s-ar putea ca treaba cu poezia să continue.

AC: Până una alta, ai declarat despre antologie că este „proiectul tău preferat”.
MC: Da, pentru că e ceva ce nu s-a mai făcut în cultura română. E adevărat că toate cărțile mele și cărțile pe care le-am coordonat – Cartea cu bunici, Iubire 13, Primul meu porno - sunt cărți fără precedent la noi - dar asta mă provoacă și asta mă pasionează. Dar Best of, proza scurtă a anilor 2000 este de departe proiectul cel mai important din punct de vedere literar la care am lucrat și de asta zic că este preferatul meu. E o mare responsabilitate să faci așa ceva.

AC: Ai declarat la un moment dat că printre lecturile tale se numără și cărți scrise de Sandra Brown. Există cărți pe care chiar n-ar trebui să le citească nimeni?
MC: Nu, eu cred că toată lumea ar trebui să citească ce-i place. Iar dacă oamenii vor să citească roman, foarte bine, dacă oamenii vor să citească proză scurtă, foarte bine, dacă oamenii vor să citească literatură de consum, foarte bine. Important este ca oamenii să citească și să găsească plăcere în cititul cărților, iar dacă ei sunt niște buni cititori, cu timpul gusturile lor vor evolua, vor schimba cărțile, genurile, autorii și lucrurile astea se vor întâmpla de la sine. N-aș interzice nimănui să citească nimic. Și sunt fericit când cineva îmi spune că îi place să citească, indiferent de preferinţe. Eu însumi am început prin a citi cărți comerciale, prostii, cărți de care acum aș putea să zic că mi-e rușine.

AC: Ești tânăr, poți evolua în foarte multe direcții, cum îți vezi cariera în următorii ani?
MC: În primul rând, o să fac tot mai puțină critică literară și-o să scriu cât mai multă literatură proprie pentru că mi se pare că 14 ani de critică literară e un sacrificiu destul de mare adus pe altarul literaturii altora. A fost totodată și un omagiu și un ajutor pe care l-am acordat literaturii române; a fost și o formă de ucenicie, pentru că am învățat foarte multe despre literatură, dar vreau ca de aici încolo să mă dedic mai mult literaturii mele. Cred că e timpul să scriu ce vreau eu să scriu. Și e vorba de ficțiune, nu mai vreau să scriu prea multă critică literară.
Altfel, sper să citesc cărți foarte bune scrise de colegii mei de literatură sau cărți traduse foarte bine și sper ca în scurtă vreme propriile mele titluri să fie văzute ca niște cărți bune și la rândul lor să fie recenzate și citite de alții.

AC: Dacă ar fi să faci o critică literară pentru propria creație, ce ai spune?
MC: Nu știu, cred că m-aș lăuda :). Adevărul e că Vântureasa de plastic e o carte de poezie care din fericire a avut o receptare extraordinară: recenziile, premiile, tot feedback-ul și vânzările - Editura Brumar cred că a tras al treilea tiraj. Dar eu zic să vă păstrați curiozitatea și entuziasmul pentru volumul de proză scurtă deoarece în acest moment consider că este cel mai bun lucru pe care l-am scris pînă acum.

AC: Cum a fost experiența ta ca traducător?
MC: Îmi place foarte mult. Tocmai traduc un nou roman de Paul Bailey care se numește Băiatul prințului, e un roman cu subiect românesc și un roman, iată, gay - pare că e un trend. Îmi place foarte mult, cred că am învățat enorm despre literatură traducând cărțile altora, numai că n-am făcut din asta o profesie în sine, ci am tradus doar ce-am vrut eu. Nu mă consider un traducător profesionist, ci un traducător ocazional, în funcție de entuziasmul sau dragostea față de anumite cărți. N-aș accepta să traduc orice, traduc doar ce vreau eu - de asta am tradus doar Tim Burton, Lewis Caroll, Paul Bailey și Oscar Wilde. Din păcate, din traduceri nu se poate trăi, e o muncă foarte grea și rău plătită; nu merită decât dacă o faci cu multă pasiune.

AC: Cum ții în frâu eu-l scriitoricesc atunci când traduci?
MC: Asta e eterna poveste a traducătorului. E adevărat că în cazul romanelor sau a prozei scurte pe care am tradus-o, n-am avut dificultăți de genul ăsta pentru că stilul era foarte limpede, foarte clar, nu aveam unde să mă impun ca stil sau ca personalitate. Dar în cazul poeziei lui Tim Burton, recunosc că a trebuit să o pun foarte mult în valoare și sunt mândru să spun că versiunile românești ale câtorva dintre poemele lui sunt mai bune decât cele în engleză și invit pe toată lumea să verifice asta. Altfel n-aș fi putut face aceste traduceri pentru că uneori ești constrâns de chestiuni ce țin de tehnică - n-ai o anumită rimă și trebuie să schimbi cuvântul - genul acesta de probleme. Nu o faci din orgoliu sau dintr-o foarte mare apreciere a stilului sau a valorii tale, ești constrâns să găsești o formă de a rezolva fraza, versul, rima respectivă. Uneori este important să păstrezi litera, alteori este important să păstrezi spiritul și atâta timp cât faci lucrul ăsta cu responsabilitate și cu un anume simț al echilibrului, e foarte bine.

AC: Ai făcut multe interviuri la viața ta. Cui n-ai reușit încă să-i iei interviu dar ai vrea?
MC: Lui Philip Roth mi-ar plăcea să-i iau interviu sau lui Woody Allen. Mi-ar plăcea, dar cred că dacă aș avea ocazia, aș fi îngrozit și, de fapt, n-aș face-o, cred că m-aș bloca.

AC: Ai fetișuri de cititor?
MC: Îmi plac cărțile pe hârtie. Apoi, toate cărțile pe care le citesc sunt însemnate, sunt subliniate, au steluțe și au la sfârșit, pe pagina albă, tot felul de indicații. De asta nu împrumut cărți; atunci când împrumut o carte deja citită de mine mi se pare că e un act indiscret: cine va citi cartea aia, va avea acces la ce mi-a plăcut mie, la gândurile mele, la felul în care am citit-o. Și îmi place să miros cărțile noi, de asta nu-mi plac cărțile de anticariat, unele miros urât.

AC: Plăceri vinovate legate de cărți?
MC: Citesc în baie pe WC, citesc în cadă, citesc în metrou, în parc... Iar în casă păstrez foarte puține dintre cărțile pe care le primesc sau le cumpăr. Am o bibliotecă foarte selectivă, care multora li s-ar părea redusă, dar cărțile care rămân în casa mea sunt realmente cărți speciale, care m-au marcat. Deși iubesc cărțile, nu-mi place să fiu înconjurat de foarte multe cărți, mă înspăimântă o casă plină de cărți, am impresia că acele cărți vor prelua controlul precum păsările lui Hitchcock .

Foto: Ioana Bîrdu