AC: Exorcizezi ceva din tine prin literatură? Cum apare de fiecare dată nevoia de a scrie?
MC: Nu exorcizez nimic, doar că mă preocupă momentele de schimbare şi de ruptură care au loc în viaţă, care intervin în oameni şi între oameni. Nevoia de a scrie nu e atît o nevoie, cît o plăcere. Îmi place să scriu, îmi place să construiesc relaţii şi momente, îmi place să explorez situaţii, îmi place să-mi exercit puterea de a crea oameni şi întîmplări pe hîrtie care să mă amuze sau să mă întristeze în primul rînd pe mine însumi. Căci, deşi îmi place să fiu citit de prieteni şi de cititori străini, fundamental scriu pentru mine. Eu sînt primul şi ultimul meu cititor.

AC: Să încercăm să găsim urme autobiografice în volum?
MC: Fireşte că puteţi încerca, dar nu veţi ajunge prea departe. Dacă am face un joc în care eu v-aş confirma ce anume e autobiografie şi ce anume e ficţiune pură din oricare povestire, sînt absolut convins că aţi rămîne surprinşi. La lansare, Mircea Cărtărescu însuşi a sugerat că bătrînul scriitor din povestirea „În faţa conchistadorilor” este Paul Bailey, prozatorul britanic căruia eu i-am tradus două romane şi cu care sînt şi prieten. Adevărul e că eu n-am purtat niciodată cu Paul Bailey discuţiile pe care le poartă tînărul Alexandru cu bătrînul Harry. Însă, în acelaşi timp, înţeleg foarte bine de ce cineva ar crede că sînt unul şi acelaşi, există posibilitatea, există şi asemănări etc. De fiecare data cînd cineva îmi spune asta o iau ca pe un compliment. Înseamnă că ficţiunea funcţionează, că a căpătat atributele realităţii.

În realitate, nu e importantă cantitatea de biografie dintr-o ficţiune pentru că nici măcar eu, care am scris-o, nu mai pot cuantifica acest lucru. Procesul scrisului este atît de complex – selectează, aglutinează, amestecă, modifică, adaugă, scade -, încît la final tot ce contează este dacă povestirea are viaţă, dacă pare nu doar verosimilă, ci adevărată şi reală. Nu contează de unde a apărut, din viaţă, din vis sau din imaginaţie, contează dacă îţi spune ceva, dacă te urmăreşte, dacă te emoţionează sau dacă te lasă pe gînduri.

AC: E adevărat ce spui tu, că nu ar trebui să urmărim biograficul în literatură, dar e irezistibil, cititorii caută, scormonesc vor să-l prindă pe autor de mînecă, aşa că, hai să jucăm jocul acesta: dacă bătrînul nu e Paul Bailey, pe cine altcineva am putea recunoaşte în carte?
MC: În primul rînd pe Cătălin Rulea de la Toulouse Lautrec şi pe Dan Amariei de la Omul cu Şobolani sau pe Maria Răducanu, cei care apar ca personaje pasagere în trei povestiri. Apoi, m-aţi putea recunoaşte pe mine în profesoara de literatură Talia din „Obiecte pierdute”.

AC: Dacă ai putea alege un critic care sa-ți recezeze cartea, oricare, de oriunde și din orice perioadă, care ar fi acela?
MC: Am început să iubesc proza scurtă, am învăţat s-o scriu, iar acum citesc foarte multă proză scurtă scrisă de nord-americani, aşa că mi-ar plăcea un critic american contemporan, oricare dintre James Woods, Francine Prose, John Freeman, Daniel Mendelsohn, Howard Mittelmark, sau alţii din generaţii mai vechi, ca James Moffett sau Keneth R. McElheny ale căror ediţii critice despre arta povestirii mi-au deschis ochii asupra tehnicii.

AC: Eugen Istodor a declarat într-un articol recent pe bookblog că tu „faci jocurile pe piaţa literară”. Așa să fie? Pe tine trebuie să te căutăm dacă vrem să devenim faimoși?
MC: Doamne fereşte! Nu sînt în stare de aşa ceva şi nici nu mi-aş dori. Istodor se referea la antologia „Best of” care a fixat cadrele unui gen literar şi a propus o listă competentă de povestitori din noua generaţie. Într-un fel, a fost nevoie de această antologie făcută de mine pentru a cartografia zona prozei scurte contemporane. Aici, da, am un merit; la asta s-a referit.

AC: Ai putea să-ți faci o descriere sinceră, lipsită de modestie ca om și ca scriitor?
MC: Aş putea, dar mă tem că n-aş fi suficient de lipsit de modestie :).

AC: Ce premiul literar românesc are relevanţă comercială?
MC: Niciunul. Partea şi mai proastă e că de multe ori premiile de la noi n-au nici măcar relevanţă valorică. Îţi acord acest interviu în timp ce Premiul „M. Eminescu” pentru Opera Omnia a fost acordat unui poet modest în condiţiile în care oricare dintre ceilalţi poeţi aflaţi pe lista nominalizaţilor era în mod evident mai valoros, ceea ce a stîrnit un imens scandal în urma căruia a reieşit că s-a produs chiar o măsluire a votului juriului. Ce poate fi mai ridicol de-atît!?

AC: Ții cursuri de creative writing alături de prietenii noștrii de la Rev de Pov, cum e activitatea de mentor pentru tine?
MC: Nu sînt mentor, sînt doar un scriitor şi un cititor cu o practică literară mai îndelungată, care le arată cursanţilor ce greşeli pot fi evitate dacă înţeleg cum trebuie anumite mecanisme ale scrisului. Îi ajutăm să-şi cizeleze stilul, să fie atenţi la proprietatea cuvintelor, lucruri mărunte în fond. Nu învăţăm pe nimeni să scrie, doar îi ajutăm pe cei care deja scriu cum să-şi îmbunătăţească scrisul. Dar mai mult decît writing, noi, Florin şi cu mine, facem reading. Celor care vin la atelier le dăm bibliografii, le recomandăm cărţi şi autori, după care citim foarte mult împreună pentru a deprinde cît mai bine arta cititului. Căci abia după ce devii un cititor bun, poţi începe să şi scrii bine.

AC: Ce lucuri te-ai săturat să tot repeți în interviuri?
MC: Că proza scurtă nu e inferioară romanului. M-am săturat să tot enumăr marii scriitori ai lumii care au scris aproape numai proză scurtă doar pentru a demonstra celor care au prejudecăţi (semn că sînt necitiţi, de fapt) că acest gen merită toată atenţia.

AC: Dacă ai putea să-ți adresezi o întrebare pe care nimeni nu ți-a pus-o până acum, care ar fi aceea?
MC: „Marius Chivu, cum e să citeşti recenzii la propriile tale cărţi după 15 ani în care ai recenzat tu cărţile altora?” Trebuie să recunosc că e foarte frustrant. Chiar şi cei mai buni cronicari lasă pe dinafară unele lucruri importante, fiecare are propriile limite cînd îmi recenzează povestirile, aşa că nu pot decît să mă gîndesc că şi eu trebuie să fi făcut şi fac la fel cu cărţile altora, mă gîndesc că nici eu n-am avut şi nu am acces la toate profunzimile textelor celorlalţi, dezamăgindu-i sau creîndu-le frustrări. Iar asta mă întristează.

Marius Chivu - pagina de autor

Foto: Ioana Bîrdu

Interviu Marius Chivu. Partea I: „…pe cei care s-au speriat de ceea ce au citit în „Sfîrşit de sezon” îi sfătuiesc să nu cumpere următoarea mea carte.