Probabil că ați citit interviurile lui Eugen Istodor, însă acuma a veit rândul sau de a fi luat la întrebări. Pentru voi, el a destăinit cum a luat ființă ultima sa carte, Lipscani, ghid turistic și de chefuri, câteva istorisiri despre acest loc și ne-a spus cum vede el relația jurnalist-scriitor.

Andreea Chebac: Ce-a inspirat cartea Lipscani, ghid turistic și de chefuri ?
Eugen Istodor: Cum te hotarăști să scrii o carte? Senzații, tâmpenii, hotărâri. Dacă-mi aduc aminte bine, în acel moment eram dornic să călătoresc, să cuceresc, să stăpânesc. În mine trăia demonul călătorului și mai ales al cuceritorului. Și m-am hotărât să cuceresc și teritorilul ăsta printr-o carte. Of, dar n-aș fi mișcat un deget, dacă nu era pariul cu editura Art ca în șase luni de zile să scriu o carte despre Lipscani.

AC: Cum ați descrie Lipscaniul ?
EI: Lipscaniul, dincolo de concretețea lui, așa cum e, din clădiri, este un teritoriu al imaginarului colectiv. Este, a fost și va fi bântuit de legende mai degrabă decât de istorie. Lipscaniul e copilăros, naiv, seducător, de aceea. Plin de legende și te îngrozești cât de grandoman scrise sunt și, în același timp, vezi că vine un buldozer care dărîmă copilăria asta, o cacialma, un cataclism, o modă și se dărîmă totul. Și iarăși cu teamă, legendele se țes, fără învățăminte, fără un spirit ordonator, dar, mai ales, cu o generație nouă imatură, credulă. Noi proiectăm asupra Lipscaniului un întreg răsfăț al unui spațiu vechi în care tentația majoră este aceea de a da lovitura și după aia te-ntrebi, de ce nu mi-a ieșit? Lipscaniul țesut din legende pare ușor de cîștigat, dar în mod real, am trăit experiența asta, este dificil, rezistent, malițios.

AC: Documentarea pentru această carte a avut loc doar din carte în carte sau și din bodegă în bodegă?
EI: A fost și din bodegă în bodegă, și din beție în beție și din noapte în noapte petrecută acolo, dar și din carte în carte. M-am izolat în spațiul respectiv și am încercat să-l stăpânesc, să știu fiecare străduță, fiecare colț. Am pozat casă cu casă cu casă, am băut, am suferit, am iubit, am lenevit, am trândăvit, am simțit locul, m-am certat, m-am bucurat...

AC: A avut loc o descoperire a unui colț neașteptat ?
EI: A avut loc, pentru mine cel puțin, o totală descoperire din punct de vedere al istoriei, aia pe care noi o socotim veche și năprasnică. Da, Lipscaniul în sine este un teritoriu destul de tânăr. Puțină lume știe de exemplu că la 1847 a luat foc Lipscaniul și doar câteva clădiri au rămas în picioare. O altă descoperire făcută este legată de neglijența reală, nu numai a autorităților ci și a celor care au locuit în Lipscani. A fost un teritoriu neglijent, uneori mizer, care a întreținut boli ani de zile. Nestatornicie, înstrăinare, neiubire.

AC:Care este impresia finală pe care v-a lăsat-o Lipscaniul?
EI: Impresia finală este că Lipscaniul este un teritoriu al chefului. Cheful omului. Este cheful lui, este locul lui și să nu-l bată nimeni la cap. Acum nu-i așa? Fiecare își așază scaunele cum vrea, fiecare își pune firmele cum vrea, fiecare dă muzica să duduie. Puțină lume se gândește la omul care locuiește în Lipscani și cum mai poate el trăi? Nimeni nu visează la client cu adevărat. Păi, ce-o vrea ăla? Doar zgomot? Și după cum vezi nici viitor nu are mai bun pentru că autoritățile nu fac nicio presiune în sensul ăsta. Există legi, dar ele nu se aplică, iar Lipscaniul o să se sufoce singur. Sau poate o să-și găsească singur legile după care să se guverneze, până acum e în perioada sălbatică. Romantică și sălbatică.

AC: Să înțeleg că Lipscaniul de astăzi nu este total pe placul autorului ?
EI: Ba nu, este pe placul meu, nu este o critică. E un teritoriu care-mi place. Ca om, oho, e desmăț, cum să nu-mi placă? Dar, trezit din beție, ca cetățean, am dreptul să spun și ce e bine și ce e rău.

AC: Relația cu Lipscaniul se limitează la cea legată de carte ?
EI: Nu, dar este legată de carte. Cartea asta este o aventură intelectuală și omenească. Până atunci nu vedeam decât niște cărămizi. Și prima tentație, după scrierea cărții, este să-i iau de mînă pe oameni și să le povestesc unde se destrăbălează. Gînd nebun, nimeni n-are poftă.

AC: Îl frecventați mai des acum, după ce ați scris această carte ?
EI: Trebuie să spun că mai fac și eu o pauză, că am mâncat și am băut acolo de m-am săturat. Să bei și să mănânci în fiecare zi și uneori de două - trei ori pe zi, nu e ușor.

AC:Din ce buget ați cutreierat Lipscaniul pentru a scrie cartea ?
EI: Și din buget propriu, dar în mare parte din bugetul editurii. Editura mi-a dat o sumă minimă să testez fiecare loc. Și m-am otrăvit și m-am bucurat și m-am îmbătat și... mi-am notat. Am zeci de hârtiuțe, cutii de chibrituri... pe orice găseam scriam impresii. Orice chestie: cum se mișcă chelnerul, cum îmi aduce paharul - la fiecare detaliu trebuia să fiu atent. Demers unic în România. Am impus o grilă profesionistă de apreciere.

AC: Orice jurnalist își dorește în sufletul lui să devină scriitor ?
EI: În primul rând eu nu mi-am dorit să fiu jurnalist, nici scriitor măcar. Mi-am dorit să fiu Nimic, ca să fiu sincer. N-am știut nici să scriu, tatăl meu îmi făcea compunerile până în clasa a VIII-a. M-am băgat la un ziar pentru că nu știam ce să fac altceva.

AC: Dar o încercare beletristică va exista la un moment dat?
EI: Păi asta e, cred că nu sunt în stare să fac ficțiune. Nu există un roman deja scris care așteaptă. Dar n-am frustrări că nu sunt în stare. Trebuie să-ți cunoști limitele. Să-ți dai măsura limitelor-nu este deajuns în viață. Să le depășesc? De-oi avea timp în viață.

>AC: Dintre toate proiectele avute, care este perioada cea mai dragă ?
EI: Toată perioada de 20 de ani la Cațavencu. Perioadă care continuă și acuma la Cațavencii. 20 de ani înseamnă o viață: speranțe, eșecuri, năzbâtii, decizii, prietenie, bucurie, împlinire.

AC: Cum ați ales genul acesta de jurnalism ?
EI: N-a fost o căutare. În prima fază am distribuit ziare. Vindeam repede și de banii câștigați trăiam două zile pe fripturi, pe restaurante, era foarte bine. Până când am zis:„Nu mă lăsați și pe mine să scriu?”. Și așa am intrat în redacție. A fost o nebunie. Și mi-am dat seama că trebuia să mă lipesc cumva de Cațavencu pentru că toți colegii mei făceau glume foarte bune. Eu nu sunt în stare să fac glume, eu sunt în stare să povestesc, să pun întrebări. Atunci am pus și eu înrebări trăznite și așa am rămas.

AC: Ce trebuie să conțină un interviu bun?
EI: Vă spun: nu știu. Oricâte planuri îți faci de acasă, dacă cel cu care vorbești e tolomac sau n-are chef să vorbească, degeaba. După aia, practică multă în comunicare. Deasupra tuturor, curiozitatea. Dacă ești curios cu adevărat să vezi ce are ăla în cap sau ce are în gușă, atuncea-ți iese. Vedeți, numai Fantome sufletești, nici o teorie.

AC: Care este relația lui Eugen cu cărțile ?
EI: Nu mi-am propus, dar așa a ieșit: am vrut să mă cunosc pe mine însumi. Prima carte, de exemplu, cu pușcăriașii, este cartea fricilor mele. Ajungi într-o lume complet dementă în care crima este la ordinea zile, în care în fiecare zi dai mâna cu câte un făptaș. Dând mâna cu el, parcă simți ce-a făcut omul ăla cu mâinile lui, ce-a spânzurat, ce cuțit a ținut. E mai grea, e mai ușoară, mai umedă, mai fermă. Ca om, stând acasă și bând lulea și uitându-te la televizor nu-ți dai seama de asta.
Foto: Eugen Ciocan