Pe malurile Senei timpul se opreşte în loc. Câteva sute de buchinişti îşi deschid zilnic magicele cutii verzi în faţa trecătorilor.

Pentru unii dintre ei, meseria este transmisă din familie. Alţii au avut prieteni buchinişti. Sunt rari cei care au ales această meserie la întâmplare, pentru că nu aveau altceva de făcut. Un factor important ce a contribuit la alegerea lor e pasiunea pentru tot ce înseamnă carte. Un alt element decisiv a fost nevoia de a se simţi liberi. Buchiniştii sunt rebelii care refuză să trăiască dintr-un salariu fix, într-un spaţiu închis. Intemperiile, poluarea, zgomotul ar putea fi piedici serioase în calea acestei meserii.

Şi totuşi...

Iniţial mă gândeam să fac pe reporterul şi să pornesc la drum inarmata cu o listă de întrebări ca să îi cunosc mai bine pe aceşti oameni. Pe urmă am găsit pe internet un studiu făcut de altcineva din care am preluat cateva rezultate pentru acest articol. Interesant e că în timp ce clienţii văd în această meserie pasiunea pentru cărţi, pentru buchinişti, pe primul loc este nevoia de libertate, "sa muncesc pentru mine, fără obligaţie faţă de cineva".

Poate va gândiţi că portretul robot al unui astfel de om e bărbatul în vârstă, bărbos, cu părul lung şi ţigara la colţul gurii. De fapt, buchiniştii sunt foarte diferiţi, neîncadrabili. Eu am întâlnit multe persoane în vârstă, cu un aer destul de nostalgic, imbrăcate nepretenţios, chiar neglijent. Am întâlnit şi multe femei. În general sunt mai mulţi oameni bătrâni decât tineri.

Am cumpărat 3 cărţi cu un euro fiecare de la un bătrânel simpatic. Mi-a zis că face asta de când era mic. Ce să îl întreb? Cum s-au schimbat lucrurile de-a lungul timpului. Mi-a zis că oamenii şi-au găsit alte preocupări care au luat locul cărţilor. Oare cum e să faci acelaşi lucru timp de o viaţă? E ca şi cum schimbările şi fluctuaţiile ar afecta doar lumea exterioară, ei rămânând mereu constanţi.

La buchinişti poţi găsi de la cărţi noi, vândute cu reducere până la exemplare din sec. XVI - XVII. Preţurile variază de la 1 euro până la peste 100. Uneori, la sfârşitul zilei, găseşti cărţi lăsate pe dinafară, pentru cine s-o îndura să le ia acasă. Partea interesantă e că aceşti oameni nu văd doar cărţi ci şi hărţi, gravuri (design vestimentar, plante, clădiri), reviste şi ziare, timbre, cărţi poştale, materiale publicitare, afişe, vederi, picturi. Unii sunt specializaţi doar pe o categorie însă majoritatea vând de toate.

Cheile Senei sunt în primul rând loc de plimbare, pline de turişti în zilele de week-end. Din păcate, majoritatea buchiniştilor vorbesc doar franceza şi de aceea nu prea reuşesc să se înţeleagă cu străinii. Mulţi văd buchiniştii că pe o curiozitate turistică a oraşului şi mai puţin ca pe nişte comercianţi de cărţi. Poate de aceea, o mare parte dintre buchinişti şi-au adaptat oferta introducând tot felul de chiţibuşuri care ademenesc turiştii.

Încă nu m-am decis ce aduce cel mai mult farmec: buchiniştii în sine sau ambianţa (Sena, turiştii, şirul interminabil de standuri cu cărţi, Notre Dame, locurile cu încărcătură istorică). Cred că e un mariaj fericit între cele două. Spun asta pentru că deşi există şi în Timişoara (cred ca şi în Bucureşti) astfel de vânzători de cărţi, nu au acelaşi farmec.

Buchiniştii se simt ameninţaţi şi fragili în faţa modernităţii. Unii nu m-au lăsat să fac poze, apărându-se cu fanatism ca şi cum distribuirea unei fotografii ar fi atenuat valoarea muncii lor. Într-un fel au dreptate: cine vrea să îi vadă, să vină acolo, oricum nu are cum să ghicească dintr-o poză experienţa reală.

Pentru acesti oameni bucuria vine din pasiunea pentru cărţi împărtăşită cu alţi oameni. "Când întâlnim un om care e pasionat de aceleaşi obiecte, de aceleaşi lecturi, se instalează o legătură între noi. Suntem simultan concurenţi şi complici, maeştri şi elevi, câteodată inamici: doi fraţi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie"

Foarte scurtă istorie:

* Tradiţia buchiniştilor a început în jurul secolului al XVI -lea cu o mică piaţă de vânzători ambulanţi. În acea perioadă, librarii ambulanţi au fost oprimaţi. Sub presiunea librarilor, o rezoluţie din 1649 interzice buticurile mobile şi etalarea cărţilor pe podul Pont Neuf.

* Cuvântul "buchinist" a apărut în dicţionarul Academiei Franceze din 1789.

* Din 1859, plătind o taxa anuală, orice persoană are dreptul la 10 de metri unde să îşi expună "marfă".

* Răsfiraţi pe mai mult de trei kilometri de-a lungul Senei, parte din Patrimoniului Mondial UNESCO, cei 240 de buchinişti din Paris utilizează 900 "cutii verzi" în care sunt expuse în jur de 300 000 de cărţi vechi şi un număr mare de reviste, timbre, vederi, afişe.

Să va spun şi o poveste amuzantă. Pe vremuri exista o lege strictă care interzicea existenţa a mai mult de un buchinist în familie. Astfel, atunci când doi buchinişti s-au îndrăgostit a trebuit să trăiască necăsătoriţi pentru a nu îşi înjumătăţi veniturile :)

Scris de Iulia Nălăţan