M-am bucurat să citesc amintirile voastre şi le-am ales pe cele care m-au impresionat cel mai mult. Mi-am amintit, încă o dată, de copilărie şi de cât este de frumos să retrăieşti uneori acele momente, cu drag şi multe zâmbete.

Cele care au câştigat o carte de la Editura Cartea Copiilor sunt Tyeisha şi Lidia. Puteţi citi mai jos amintirile lor.

Pentru cei care au trimis şi nu au câştigat, sau pentru cei care au vrut să trimită şi nu a mai fost timp, puteţi comanda cărţile de aici şi vor ajunge imediat la voi.

În plus, în curând, vor mai fi multe ocazii de a ne aminti de copilărie şi poveştile ei. Din 15 iunie :)

Gia

Intalniri literare

Ca si a multora dintre cei "mari" (eu am 24 de ani:), copilaria mea a fost si este presarata de amintiri vesele si triste. Spun "si este" pentru ca si acum copilul din mine face minuni...

Sunt o fire melancolica si de cele mai multe ori introvertita si uneori ma gandesc la copilarie ca la ceva fantastic care a fost si ar putea sa mai fie... Asta pentru ca am avut o copilarie fericita, cu parinti grijulii si frati care ma "ajutau" la sotii, nu ca as fi fost tare sotioasa, dar eu eram genul de copil care "tacea si facea"; nu-mi placea sa fac valva pentru orice lucru, considerand ca e mai interesant sa se afle dupa ce il fac...

Asa ca m-am hotarat, fiind printre cei mai mari, sa fac impreuna cu surorile mele, dar fara sa stie parintii (oricum, era o surpriza:)), intalniri literare! Si asta nu pentru ca ma nascusem pentru arta, ci ca sa le dau ocupatie surorilor mele care erau tare sotioase, mama putea, astfel, sa lucreze linistita.

Ceea ce m-a frapat a fost faptul ca ele au acceptat si chiar le-a placut! La aceste "intalniri" - care aveau loc in sufragerie - le citeam de obicei poezii (care, ulterior, erau invatate pe de rost - de ele), povestiri, intamplari amuzante, glume, iar fiecare isi avea aportul ei, intalnirile noastre devenind dezbateri literare! (am uitat sa specific ca eu aveam aproximativ 14 ani, iar ele 9, 7 si respectiv 5 ani). Lucrul acesta a durat toata vara, urmand ca ele sa isi aprofundeze noile cunostinte la scoala...:)

Am povestit aceasta intamplare deoarece una dintre surorile mele mi-a spus, recent, ca tare ar mai dori o intalnire literara! M-am bucurat ca inca nu a uitat "efortul" meu de a le tine cuminti si, mai ales, de a le "cultiva". Oricum, efortul meu a fost rasplatit si de laudele mamei care nu au intarziat sa vina, mama fiind cea care stia sa ma aprecieze chiar si cand eram foarte nemultumita de mine.

Acum, culmea ironiei, sunt profesoara (de doi ani) de limba romana si am "intalniri literare" cu elevi prea putin interesati de limba si literatura romana... Stiam eu ce stiam, cred ca asta e intuitia...

Scrisa de Lidia

14 ca vine 16!

Adevarat este ca ce a fost in trecut, trecut ramane si nu-l mai poti readuce inapoi.
Ma scufund in amintirile mele de cand eram copil si imi vine in minte o sanie apoi un derdelush, un trenulet pe gheata... hei, sunt si eu pe acolo! un copil de 9 anisori!
Incet-incet mi se contureaza mai bine imaginea aceea.

De la simple flashuri, in minte mi se deruleaza secvente dintr-un film de mult uitat.
E adevarat ca nu are un inceput si un sfarsit, dar prinde esenta.
Esenta a ceea ce eram atunci, un copil jovial pus pe sotii, care statea cat era ziulica de mica (deh iarna se intuneca la 16) pe partie si striga de sub un fular gros: 14 ca trece 16!

Aveam cea mai mare sanie din zona (avea 3 locuri) insa nu-mi placea sa ma dau cu nimeni, iar ca Guest Star intotdeauna era mama sau tata pentru ca stiam ca la intoarcere cineva sigur cara dihania din fier. Dar de cele mai multe ori trebuia sa ma descurc, evident!

Cu fiecare iarna ce trecea,saniile se modernizau si ele, aveau un spate din puf pentru un comfort mai ridicat, deja erau la moda cele din plastic, viu colorate si usoare ca vantul.
Sania mea era la fel in fiecare iarna: o tona de fier si mult lemn. Ah da! Si o paturica rosie cu tzurtzuri! Doamneee, numai eu stiam de cate ori am pierdut patura aceea, insa nu ma lasam pana nu o gaseam si o gaseam ca eram ambitioasa tare! O gaseam ingropata sub zapada si o recunoasteam dupa franjurii pe care zapada nu apucase sa ii acopere.

Si ce ma mai ofticam atunci cand dupa un urcus destul de greu cu sania mamut, mama ce se afla in deal imi spunea ca distractia era gata, trebuia sa intru tam-nesam in casa si ce ma mai rugam de ea sa ma mai lase o data ca doar facusem atata efort sa urc dealul ala. Si mama mai venea o data sa ma ia in casa si inca o data... Pana cand veneam singura dardaind de frig, cu hainutele ude de la zapada, insa invingatoare ca i-am facut fata monstruletului meu imbracat in rosu.

Intram in casa cu fularul in mana si caciula intr-o parte cu fagaduieli pe care nu le indeplineam niciodata de gen: "mama, promit ca fac toate temele, promit ca pun fularul cum trebuie, numai lasa-ma inca putin afara!" insa mama ma stia ea prea bine...

Iarna urmatoare era la fel, posibil ca strigam mai tare "14 ca vine 16!", poate ca rezistam mai bine la effort, insa nu sunt sigura de asta. Probabil ca aceste amanunte sunt uitate sau ratacite in coltul amintirilor. Cert e ca nu m-am mai dat de mult cu sania, iar in Bucuresti nu am cautat niciodata iarna un derdelus propice pentru continuarea unui obicei practicat cu drag in copilarie.

Acum, dupa mai bine de 10 ani, am aceleasi replici iarna, cand vorbesc cu mama la telefon: da, mama, promit ca ma imbrac gros, ca port fularele de la tine, ca nu-mi pierd manusile pe unde apuc... evident ca port si caciula, nu se mai pune problema, numai da-mi acea perioada inapoi! Lasa-ma inca putin pe partie cu toti copiii aceia cu care am copilarit"

Scrisa de Tyeisha