Autor: Monica Lovinescu
Rating: 

Cine este Monica?
Nu Monica Lovinescu. Ci doar Monica. Copilul crescut în umbra lui Lovinescu (acceptat ca o pisică), adolescenta euforică şi îngrijorător de lucidă sau femeia mutilată şi întărită de exil şi comunism. Şi tocmai aceste faţete umbrite ale Monicăi Lovinescu se întrezăresc în paginile cărţii, o veritabilă comoară pentru toţi acei cititori curioşi şi fascinaţi de vocea de la Europa Liberă.
Romanul debutează promiţător şi în forţă. Încă de la prima pagină suntem prinşi într-o poveste cu iz interbelic, suntem fermecaţi de adolescenta care scrie un Jurnal "intorelabil de prost, romanţios, sentimentaloid" şi care îşi cucereşte profesorii la examene cu citate din Focillon.
Aceste prime pagini sunt calde şi încărcate de acea nostalgie a omului matur privind cu gingăşie spre copilărie, dar privilegiata Monica Lovinescu se murdăreşte în curând de negreala unsuroasă şi persistentă a comunismului şi, cu faţa şi hainele mânjite, ajunge la Paris ca student bursier.
Nici memorii, nici jurnal
La apa Vavilonului este un roman foarte stufos. Un amestec nesfârşit de citate recuperate din jurnale parţial distruse, fragmente de scrisori, comentarii, amintiri, adăugiri, lămuriri, chiar şi anecdote, care toate împreună fac lectura romanului ceva mai dificilă.
De fapt este ca şi cum ai lăsa un om liber cu amintirile sale şi tu, spectator, să încerci să îi urmăreşti toate conexiunile şi micile "madeleines" care îl fac să sară peste ani şi morţi, pentru a se reîntoarce la un punct iniţial deja încetoşat. O călătorie curajoasă şi riscantă.
Dar pe parcursul ei eşti recompensat de scurte amintiri amuzante precum cea în care Mircea Eliade îl convinge cu greu pe Cioran să i se alăture la un cenaclu. Un poet, proaspăt venit din Bucovina, "Când l-a vazut pe Cioran s-a repezit la el, bâlbâind de fericire: «Dom"™le Cioran, Dom"™le Cioran, Maestre, vă rog să mă ajutaţi să pipăi cosmosul!» ...în tăcerea penibil instalată, vocea lui Cioran ce punea parcă în ea, inainte de cuvinte, ironia fulgurant tăioasă: «Fugi, dom"™le, de-acolo că eşti indiscret!»"
"N-am fericirea să cred în Dumnezeu, dar întreţin raporturi extravagante cu îngerul meu păzitor"
De îndată ce exilul se prelungeşte, lectura memoriilor Monicăi Lovinescu lasă în urmă un gust amar, un dezgust profund şi o disperare mută a lucrurilor ce nu se vor niciodată schimbate. Galopând prin bogăţia de evenimente care îi punctează exilul, ca cititor eşti încercat de sentimentul frustrant al trădării şi al nesiguranţei - pare că în fiecare clipă Monica Lovinescu este obligată să trăiască într-o distopie orwelliană unde fiecare prieten se transformă într-un spion sau unde o femeie poate fi desfigurată în bătaie din motive politice.
Nicio clipă nu se opreşte acest vârtej de răutate şi de trădare, nicăieri nu pare a răsări o rază de speranţă pentru poporul incapabil de răzvrătire (vezi speranţele născute o dată cu revoluţia maghiară) şi nu poţi să nu te întrebi de unde atâta energie de a continua mereu lupta.
Scrisă de Ana-Maria Petriţan