Biblioteca Polirom

Seria Actual

Ngũgĩ wa Thiong’o, Un bob de grâu

Traducere din limba engleză și note de Alexandra Fusoi

fragment

Bărbaţii făceau planuri pentru perioada de după detenţie. Discutau despre educaţie, agricultură sau guvern, iar Gatu născocis istorisiri pentru toate aceste subiecte. De exemplu, le spunea o poveste minunată despre ceea ce se întâmplase odată în Rusia, unde omul de rând, chiar fără să ştie să citească, să scrie sau să vorbească o singură vorbă în engleză, conducea efectiv guvernul. Iar acum toate popoarele din lume se temeau de Rusia. Oricâtă bătaie primea, nimic nu‑l putea reduce la tăcere pe Gatu. Se întorcea la ceilalţi şi reproducea scena abia petrecută în birou, maimuţărind glasurile şi trăsăturile englezilor. În cele din urmă, l‑au închis în celula lui, de unul singur. Zile în şir n‑a avut voie să vadă soarele sau să schimbe o vorbă cu cineva. I se dădea mâncare o dată pe zi, iar el o mânca în beznă. Mai târziu, i‑au dat drumul şi s‑a alăturat bărbaţilor din baracamentul lui.

— Ce s‑a întâmplat? l‑au întrebat deţinuţii cu nerăbdare, o mărturisire a faptului că le lipsise.

— Lăsaţi‑i baltă pe oamenii ăştia! Sunt proşti, proşti ca noaptea. Dar am să vă spun în schimb povestea toată a vieţii mele. M‑am născut intr‑o vale. Iarba din vale, frate, era înaltă şi de un verde crud. Soarele strălucea în fiecare zi. Şi cădea şi ploaia, iar pomii fructiferi răsăreau din pământ. De multe ori, stăteam în iarbă la soare, cu un fruct în mâini, şi ascultam susurul râului şi animalele sălbatice. Nimeni nu mai ştia despre valea asta şi nu mă temeam de nimic. Apoi, într‑o bună zi, am fost uimit să primesc un musafir neaşteptat. Ghiceşte cineva cine era? Oricum, vă închipuiţi ce surprins am fost când am văzut‑o pe vestita regină – regina Angliei. A spus (şi i‑a maimuţărit vocea) : „De ce stai în locul ăsta întunecat? E ca o celulă de închisoare rece şi întunecoasă“. Stăteam acolo, în iarbă. Vedeam că e destul de surprinsă, normal, pentru că nu eram impresionat de buzele ei pătate de sânge. „Îmi place unde sunt“, i‑am spus şi am rămas în continuare culcat pe jos. Mi‑a spus (o maimuţăreşte): „Dacă îmi vinzi mie valea ta, o să te las… o dată“. Femeile sunt femei, ştiţi voi. „În ţara mea, i‑am spus, nu cumpărăm aşa ceva de la femei. Le luăm gratis“. Dar, frate, îmi dădea bătăi de cap mădularul. Nu mai văzusem de mulţi ani o femeie.

Oricum, înainte să apuc să mai zic ceva, şi‑a chemat soldaţii, care mi‑au legat mâinile şi picioarele şi m‑au târât din vale. Tocmai m‑am întors de acolo şi de aceea, domnilor, sunt iar alături de voi, în caz că vă întrebaţi. Frate, continuă el după ce se stinseră râsetele, aş vrea să fi fost de acord pe loc să‑mi mulţumesc mădularul, că încă îmi dă bătăi de cap şi azi. Ceilalţi râseră în continuare.

— Arată‑ne cum mergea, strigă unul dintre bărbaţi.

Gatu se ridică în picioare şi imită întreaga scenă, printre murmure şi comentarii de apreciere. Comandantul lagărului îl avertizase, „Te prindem noi!“. Gatu devenise simbolul rezistenţei lor colective. Gikonyo nu reuşise să înţeleagă niciodată cum se ţinea Gatu atât de tare, deşi era întotdeauna ales pentru tortură. Oare să fi fost imaginaţia? Sau era făcut din fier?

Mergeau să spargă piatră intr‑o carieră la opt kilometri de Yala. Piatra era pentru construcţia caselor noilor ofiţeri şi gardieni. Lagărul Yala se extindea. Veneau tot mai mulţi deţinuţi, singurul contact cu lumea exterioară. Gikonyo şi ceilalţi mergeau prin nisipul fierbinte, printr‑un peisaj arid, punctat cu hăţişuri de cactuşi şi copăcei cu spini şi fără frunze. Gikonyo ridica şi cobora un ciocan uriaş, până intra intr‑un ritm mecanic. Era cald. Şiroia sudoarea pe el, iar cămaşa i se lipea de trupul năclăit. Terenul neted, neîntrerupt de nimic, se aşternea dinspre deal către coastă, dispărând intr‑o licărire cenuşie. Dintr‑odată, Gikonyo se trezi stăruind asupra unui subiect care îi purtă inima şi mintea intr‑o lume diferită de cea a carierei şi a ţinutului Yala. Curând după ce se căsătorise cu Mumbi, voise să‑i dea un dar, ceva făcut cu mâinile lui. Se gândise la multe lucruri pe care le‑ar fi putut face pentru ea, dar nu se putuse hotărî la nici unul dintre ele. Apoi, într‑o zi, le auzise pe Mumbi şi Wangari vorbind despre scăunelele tradiţionale gikuyu. „În zilele noastre, nu mai există cioplitori în lemn“, zisese Wangari. „Aşa că nu mai avem decât spătare şi şezuturi de scaun prinse în cuie.“ Imediat, Gikonyo simţi cum îl mănâncă degetele să sculpteze un scăunel. Voia să cioplească unul care să fie diferit de toate celelalte. Şi, timp de un an întreg, dorinţa punea stăpânire pe el în momente şi locuri ciudate. I se întâmpla să se aprindă, dar nu reuşea să găsească niciodată un motiv. Iar acum, în carieră, se trezi gândindu-se la scăunel, stăruind asupra a tot felul de motive. Încă mai era în această dispoziţie când veniră cele câteva minute de odihnă, iar Gikonyo se aşeză lângă Gatu.

Pe faţa lui Gatu se citea epuizarea.

— Ce s‑a întâmplat, omule? îl întrebă Gikonyo.

— Nimic.

Privirea lui era îndreptată dincolo de carieră, către un tărâm aflat departe.

— Parcă te‑ai gândi la ceva, continuă Gikonyo, gândindu-se la un motiv care tocmai îi venise în minte.

— La ce ne‑a mai rămas să cugetăm?

— La libertate! zise Gikonyo triumfător.

— Libertate! Da, libertate, zise Gatu încet, cu o voce stinsă, care suna ca un strigăt înăbuşit.